Avocatul a închis ușa în urma lui și și-a lăsat servieta pe scaun.
Domnul Ilie i-a făcut semn să mai aștepte un minut.
A continuat să se uite la mine.
Era pentru prima dată când nu mai vedeam în fața mea omul care își umilise toate asistentele.
Vedeam doar un bătrân obosit.
— Roxana…
— Da?
A tras adânc aer în piept.
— Îmi pare rău.
Am rămas nemișcată.
— Poftim?
— Îmi pare rău pentru tot. Pentru mâncarea pe care am aruncat-o. Pentru nopțile în care te-am chemat fără motiv. Pentru toate vorbele urâte.
Nu știam ce să spun.
Într-un spital vezi oameni care plâng.
Vezi oameni care se sting.
Dar foarte rar vezi un om mândru cerând iertare.
A privit spre fereastră.
— Soția mea, Geta, îmi spunea mereu că într-o zi o să rămân singur dacă nu învăț să vorbesc frumos cu oamenii.
A zâmbit amar.
— A avut dreptate.
S-a stins acum șase ani.
Fiul meu este în Spania.
Nu ne-am mai vorbit de aproape nouă ani.
Nici măcar nu știe că sunt aici.
A făcut o pauză.
— Toată viața am crezut că puterea înseamnă să ridici tonul și să faci lumea să se teamă de tine.
Când am ajuns în patul ăsta, am descoperit că oamenii veneau lângă mine doar pentru că erau plătiți.
Și șapte au plecat.
Tu ai rămas.
Avocatul a deschis încet unul dintre dosarele aflate pe pat.
— Domnișoară Roxana, domnul Ilie m-a rugat să pregătesc aceste acte.
Am crezut că este vorba despre o reclamație.
În schimb, în fața mea era un contract de donație.
— Nu înțeleg…
Avocatul a zâmbit.
— Suma acoperă integral creditul ipotecar al părinților dumneavoastră, inclusiv restanțele și penalitățile.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Nu pot accepta…
Domnul Ilie m-a oprit ridicând ușor mâna.
— Nu cumpăr recunoștința nimănui.
N-am reușit să cumpăr bunătatea ta când aveam bani și eram sănătos.
Acum doar încerc să repar puțin din omul care am fost.
Avocatul a deschis și al doilea dosar.
— Domnul Ilie a decis să finanțeze zece burse anuale pentru elevele unei școli postliceale sanitare din Ploiești, dedicate fetelor din familii cu venituri mici.
M-am uitat din nou la bătrân.
Avea ochii umezi.
— De ce faceți toate astea?
A răspuns fără să ezite.
— Pentru că am înțeles prea târziu că un om nu valorează cât poate cumpăra.
Valorează după cine rămâne lângă el când nu mai are nimic de oferit.
Am ieșit pe hol și, pentru prima dată de când lucram acolo, am izbucnit în plâns.
Două zile mai târziu am mers împreună cu tata la bancă.
Funcționara ne-a întins documentele prin care ipoteca era stinsă integral.
Tata le-a citit de trei ori.
Apoi și-a scos ochelarii și a rămas tăcut.
Nu-l văzusem niciodată plângând.
— Cine este omul acesta? m-a întrebat când am ieșit în stradă.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Un pacient.
Atât.
Domnul Ilie a fost externat peste câteva săptămâni.
Mergea încet, sprijinit într-un cadru.
Înainte să plece, mi-a întins un bilețel.
Pe el era un număr de telefon din Spania.
— L-am sunat aseară.
— Și?
A zâmbit pentru prima dată sincer.
— A răspuns.
Nu mi-a închis.
Din când în când îl mai vizitez.
Stăm în curtea casei lui și bem câte o cafea.
De fiecare dată mă întreabă același lucru:
— Câte fete au primit bursă anul acesta?
Anul trecut au fost zece.
Una dintre ele lucrează acum în aceeași clinică.
În prima ei zi era speriată exact cum eram și eu.
Am zâmbit și i-am spus:
— Nu răspunde niciodată răutății cu răutate.
Nu știi niciodată câtă singurătate ascunde omul din fața ta.