Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
Pe ecran scria:
„Șoferul ajunge în 14 minute.”
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu m-am întrebat ce va spune Marius.
M-am întrebat doar ce vreau eu.
Răspunsul a venit imediat.
Liniște.
Am pus telefonul în buzunar și am dus pe masă ultimul bol cu salată.
Toți râdeau.
Lucian își umplea farfuria.
Petre căuta sosul.
Elena își mutase șezlongul la umbră.
Nimeni nu observase că eu nu mă așezasem nici măcar o clipă.
— Irina! a strigat Marius. Mai adu niște pâine!
M-am uitat la el.
Calm.
Foarte calm.
Apoi mi-am desfăcut încet șorțul.
L-am împăturit frumos.
L-am întins spre el.
— Poftim.
S-a uitat nedumerit.
— Ce faci?
— Îți dau șorțul.
Doar tu ai invitat musafirii.
E normal să fii și gazdă.
Toată curtea a amuțit.
Lucian a lăsat furculița jos.
Petre se uita când la mine, când la Marius.
Elena și-a coborât încet paharul.
Marius a râs forțat.
— Hai, Irina… lasă glumele.
— Nu glumesc.
Am venit după o gardă de douăzeci și patru de ore.
Ți-am spus că sunt epuizată.
Tu ai ales petrecerea.
Nu eu.
Fața lui s-a înroșit.
— Nu poți să mă faci de râs în fața prietenilor!
— Nu eu te fac de râs.
Tu ai făcut asta în clipa în care ai uitat că sunt soția ta, nu angajata ta.
Nimeni nu scotea un cuvânt.
Până și muzica părea prea tare.
M-am întors, am intrat în casă și mi-am luat geanta.
Când am ieșit din nou pe verandă, taxiul tocmai oprea în fața porții.
— Irina! Unde pleci?
M-am oprit doar o clipă.
— În oraș.
— Acum?
— Da.
— Și noi?
L-am privit drept în ochi.
— Voi aveți carne.
Aveți grătar.
Aveți sosuri.
Descurcați-vă.
Eu mă aleg, pentru o dată, pe mine.
Am urcat în taxi.
În oglinda retrovizoare l-am văzut rămânând în mijlocul curții cu șorțul în mână.
Nu mai știa ce să spună.
Șoferul a pornit încet.
— Hotel sau acasă? m-a întrebat.
Am zâmbit.
— La cel mai liniștit hotel pe care îl aveți.
Patruzeci de minute mai târziu eram într-o cameră simplă, cu un pat mare și o cadă.
Am umplut cada cu apă fierbinte.
Am închis telefonul.
Pentru prima dată după ani întregi, nu mă chema nimeni din bucătărie.
Nu mă întreba nimeni unde este sarea.
Nu mă grăbea nimeni.
Am stat aproape o oră în liniște.
Când am deschis telefonul, aveam douăzeci și trei de apeluri pierdute.
Nouă erau de la Marius.
Trei de la Lucian.
Două de la Elena.
Restul, de la vecini și rude.
Nu am răspuns niciunuia.
Abia dimineață am primit un mesaj.
Era de la Elena.
„Îți cer scuze. Am văzut tot. Niciuna dintre noi n-ar fi trebuit să accepte așa ceva.”
Am rămas surprinsă.
Nu mă așteptam.
Peste câteva minute a sunat și Marius.
Vocea lui era complet schimbată.
— Irina…
Îmi pare rău.
Abia după ce ai plecat am înțeles.
Lucian și Petre au făcut grătarul.
Eu am spălat vasele.
Și sincer…
După două ore eram terminat.
Am zâmbit fără să vreau.
— Exact.
Asta încerc să-ți spun de ani întregi.
A urmat o tăcere lungă.
— Pot să vin să vorbim?
— Poți.
Dar nu ca să-mi promiți.
Ci ca să-mi arăți că ai înțeles.
În weekendul următor, Marius a venit singur.
Avea în mână un buchet simplu de flori.
Și… șorțul meu.
L-a așezat pe masă.
— Nu mai este al tău.
De acum îl îmbrăcăm amândoi.
L-am privit câteva secunde.
Nu pentru că un șorț putea schimba o căsnicie.
Ci pentru că, pentru prima dată după foarte mulți ani, văzuse omul din spatele femeii care gătea.
Uneori, o căsnicie nu se salvează prin gesturi mari.
Ci în clipa în care unul dintre cei doi înțelege că iubirea nu înseamnă să fie servit.
Înseamnă să nu-l mai lași niciodată pe celălalt să ducă singur toată povara.