Am rămas nemișcată.
Parcă nici nu mai auzeam ploaia de afară.
— Cine este? am întrebat încet.
Sofia s-a dat un pas înapoi.
În prag stătea Matei.
Era ud din cap până în picioare, cu părul lipit de frunte și telefonul strâns în mână. Nu mai semăna cu bărbatul sigur pe el pe care îl lăsasem acasă cu câteva ore înainte.
— Em… te rog… lasă-mă să intru.
L-am privit câteva clipe.
Apoi am făcut un pas în lateral.
Nu pentru că îl iertasem.
Ci pentru că voiam, în sfârșit, să spun tot ce tăcusem treizeci de ani.
S-a așezat stingher pe marginea canapelei.
Nimeni nu vorbea.
În cele din urmă, el a rupt tăcerea.
— Îmi pare rău.
Am ridicat privirea.
— Pentru ce?
A ezitat.
— Pentru mesaj…
Am clătinat încet din cap.
— Vezi? Nici acum nu înțelegi.
Nu este despre mesaj.
Este despre toate momentele în care ai ales să taci.
Despre toate zilele în care mama ta m-a umilit, iar tu ai privit în altă parte.
Despre toate aniversările ratate.
Despre toate promisiunile pe care le-ai făcut și le-ai uitat în clipa în care te suna ea.
Matei și-a acoperit fața cu palmele.
— Nu am vrut să vă rănesc pe niciuna.
Sofia a vorbit pentru prima dată.
— Tocmai asta ai făcut, tată.
Ai încercat să nu superi pe nimeni…
și ai pierdut pe toată lumea.
În cameră s-a făcut din nou liniște.
Matei s-a uitat spre mine.
— Ce pot face?
— Nimic.
A rămas fără cuvinte.
— Chiar nimic?
— Dacă voiai să salvezi căsnicia noastră, trebuia să începi acum douăzeci de ani.
Nu astăzi.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mama nu va înțelege niciodată…
Am zâmbit trist.
— Problema nu este că mama ta nu va înțelege.
Problema este că tu nu ai înțeles niciodată ce înseamnă să fii soț.
S-a ridicat încet.
A făcut un pas spre mine.
S-a oprit.
Știa că nu mai avea dreptul să mă atingă.
— Ai depus actele?
— Mâine dimineață merg la avocat.
A închis ochii pentru o clipă.
— După treizeci de ani…
— Nu.
După treizeci de ani de așteptare.
Este o diferență.
A rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a dat din cap.
— Îți doresc să fii fericită, Emilia.
— Și eu îți doresc același lucru.
Dar fără ca altcineva să plătească prețul.
A ieșit fără să mai privească înapoi.
Când ușa s-a închis, am simțit că se încheiase un capitol din viața mea.
Nu eram fericită.
Eram liberă.
O lună mai târziu, actele de divorț erau depuse.
Mi-am închiriat un apartament mic, luminos, doar al meu.
În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua exact cum îmi plăcea.
Ascultam muzică.
Citeam.
Mergeam la școală cu zâmbetul pe buze.
Elevii îmi spuneau că parcă întinerisem.
Poate aveau dreptate.
Într-o după-amiază, Sofia a venit cu un buchet de margarete.
M-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Mamă… de mult nu te-am mai văzut atât de liniștită.
Am privit pe fereastră.
Începuse din nou să plouă.
Dar de data aceasta ploaia nu mai însemna sfârșitul unei căsnicii.
Însemna începutul unei vieți în care, pentru prima dată după treizeci de ani, mă alegeam pe mine.