Ionela și Matei erau bine.
Vestea aceea mi-a luat o piatră de pe inimă.
Dar dosarul de pe masă continua să mă neliniștească.
Bărbatul din fața mea și-a împreunat mâinile.
— Domnule, fata aceea nu aștepta niciun autobuz în seara când ați întâlnit-o.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Atunci ce făcea acolo?
— Mergea pe jos spre gară.
A rămas singură după ce soțul ei a murit într-un accident de muncă.
Nu mai avea bani de chirie și fusese dată afară din locuință împreună cu copilul.
Am lăsat privirea în pământ.
Nu-mi imaginam câtă suferință putea ascunde liniștea aceea.
Bărbatul a continuat.
— Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă nu apăreați dumneavoastră.
După ce i-ați pus paltonul pe umeri și l-ați învelit pe Matei, s-a răzgândit și a mers cu copilul la spital, fiindcă se temea că răcise.
Am rămas fără cuvinte.
— Eu doar i-am dat o haină…
Celălalt bărbat a deschis în sfârșit dosarul.
A scos o fotografie și mi-a întins-o cu grijă.
Când am privit-o, am simțit că mi se taie picioarele.
În fotografie era Marilena.
Soția mea.
Zâmbea larg într-o sală plină cu paltoane bleumarin așezate pe mese.
Era imaginea pe care nu o mai văzusem niciodată.
— De unde aveți fotografia asta? am întrebat cu glasul tremurat.
— Acum opt ani, soția dumneavoastră a fost voluntară într-o campanie prin care am cumpărat paltoane pentru oameni fără posibilități.
Ea a cusut de mână câte o etichetă în fiecare guler.
Paltonul pe care i l-ați dat Ionelei făcea parte din acea campanie.
Am rămas nemișcat.
Abia atunci mi-am amintit.
În iarna aceea, Marilena venise acasă cu un palton rămas în plus.
Mi-l pusese pe umeri râzând.
— Ți se potrivește perfect.
Poartă-l sănătos.
Îl purtasem opt ani.
Fără să știu că fusese ales și pregătit chiar de mâinile ei.
Bărbatul a scos apoi un plic alb.
— Ionela ne-a rugat să vi-l aducem.
L-am deschis cu mâinile tremurând.
Scria că în seara aceea își pierduse orice speranță.
Că simplul fapt că un străin îi pusese o haină pe umeri și îi spusese „Să crească mare copilul” a făcut-o să se întoarcă din drum și să lupte mai departe pentru băiețelul ei.
La sfârșitul scrisorii mai era o singură propoziție:
„Dacă Matei va deveni cândva un om bun, o parte din merit va fi întotdeauna și al dumneavoastră.”
Nu mi-am putut opri lacrimile.
Cei doi bărbați s-au ridicat să plece.
Înainte să iasă, m-au întrebat dacă aș vrea să o cunosc pe Ionela și pe Matei.
Le-am răspuns fără să stau pe gânduri.
— Da.
Mi-ar face o mare bucurie.
După ce au plecat, casa a rămas din nou liniștită.
Am intrat în bucătărie și, din obișnuință, am scos două farfurii.
Apoi încă una.
Exact așa cum făcea Marilena.
Am rămas câteva clipe privind masa.
Pentru prima dată după moartea ei, nu mi s-a mai părut că sunt singur.
Am înțeles că bunătatea nu dispare niciodată.
Uneori doar face un ocol lung…
…ca să se întoarcă acasă atunci când ai cea mai mare nevoie de ea.