A doua zi dimineață m-am trezit fără să-mi dau seama.
La aceeași oră ca în fiecare dimineață din ultimii douăzeci și unu de ani.
Am luat găleata pentru ovăz.
Am ieșit în curte.
Și am mers direct spre grajd.
Abia când am pus mâna pe clanță mi-am adus aminte.
Înăuntru nu mai era nimeni.
Am rămas câteva clipe nemișcat, cu găleata în mână.
Curtea era ciudat de tăcută.
Nu se mai auzeau copitele.
Nu se mai auzea fânul foșnind.
Nu mai era acel miros cald de animal care făcea gospodăria să pară vie.
În zilele următoare mă trezeam fără să vreau privind peste gard, spre curtea lui Marin.
Nu-l vedeam pe Vânt.
Dar știam că este acolo.
Și asta îmi era de ajuns.
Nu m-am dus după el.
Mi-era teamă să nu-l tulbur.
Să nu creadă că se întoarce acasă și apoi să sufere iar când plec.
În fiecare seară mă așezam pe pragul grajdului gol și îi povesteam, din obișnuință, cum îmi fusese ziua.
Doar că acum vorbeam singur.
Au trecut cinci zile.
În duminica următoare am auzit o căruță oprindu-se în fața porții.
Am ieșit.
Era Marin.
Dar la căruță nu era înhămat Vânt.
Împrumutase boii cumnatului.
Aveam să înțeleg imediat de ce.
— Bade Ilie…
Hai cu mine.
Am ceva să-ți arăt.
M-a ajutat să urc în căruță de parcă eram din sticlă.
Drumul până la casa lui era scurt.
Dar inima îmi bătea ca și cum mergeam cine știe unde.
În fundul curții ridicase un grajd nou.
Lemn proaspăt.
Țarc larg.
Totul curat.
M-a sprijinit de braț și m-a dus până lângă gard.
În clipa aceea Vânt și-a ridicat capul.
A rămas o secundă nemișcat.
Apoi a nechezat atât de puternic, încât am simțit că-mi tremură pieptul.
A venit în fugă până la gard.
Și și-a lipit fruntea de mâna mea.
Nu există cuvinte pentru clipa aceea.
Am rămas amândoi nemișcați.
Eu cu fruntea lipită de a lui.
El suflând ușor peste palma mea.
După câteva momente, Marin a rupt tăcerea.
— Bade…
De trei zile stă cu capul întors spre drum.
Cred că îi era dor de dumneata.
Abia atunci am observat ceva.
Pe marginea ieslei era jumătatea de măr.
Exact cum îi spusesem.
Pătura veche era împăturită frumos.
Ovăzul era curat.
Totul era făcut exact așa cum îl învățasem.
— L-ai lăsat să se odihnească după masă?
am întrebat cu glasul tremurat.
Marin a zâmbit.
— Cum ai spus.
Fiecare lucru.
În clipa aceea a apărut și băiețelul lui.
Avea vreo patru ani.
Ținea în mână un măr.
S-a apropiat încet de gard și l-a întins spre Vânt.
— Vânt vrea măr.
Calul și-a plecat capul atât de blând, încât nici măcar nu i-a atins degetele copilului.
Băiatul a izbucnit în râs.
L-a mângâiat pe nas.
Iar Vânt a rămas nemișcat, ca și cum știa că în fața lui este un copil.
Atunci am simțit că mi se ridică o greutate de pe suflet.
Nu-mi pierdusem prietenul.
Îl încredințasem unei familii care avea să-l iubească.
Marin s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:
— În fiecare duminică îl aduc până la poarta dumitale.
Să vă vedeți.
N-am putut să-i răspund.
I-am strâns mâna.
Atât.
Pe drumul spre casă m-am uitat încă o dată înapoi.
Vânt stătea cu capul peste gard.
Iar lângă el râdea copilul cu mărul în mână.
În seara aceea am intrat din nou în grajdul meu.
Era tot gol.
Dar nu mi s-a mai părut pustiu.
Mi s-a părut doar locul din care plecase cineva drag către o casă în care avea să fie iubit.
Am pus ștergarul înapoi la grindă.
Fără smocul din coamă.
Dar plin de amintiri.
Și atunci am înțeles că iubirea adevărată nu înseamnă să ții lângă tine cu orice preț.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire este să lași pe cineva să plece acolo unde știi că îi va fi bine.
Iar în fiecare duminică, atunci când aud căruța oprindu-se în fața porții, ies afară cu aceeași emoție.
Vânt mă așteaptă peste gard.
Eu îl aștept pe el.
Și pentru câteva minute, parcă nici bătrânețea nu mai doare.