Am început să citesc scrisoarea cu mâinile atât de tare tremurând, încât hârtia foșnea în liniștea camerei.
„Radu, dacă citești asta, înseamnă că ori ai găsit dosarul mai devreme decât voiam, ori eu nu mai sunt. În ambele cazuri, iartă-mă că nu ți-am spus în față. M-ai fi oprit.”
M-am întors instinctiv spre pat.
Cristina dormea.
Respira greu.
Lumina veiozei îi cădea pe obrazul slăbit.
Atunci am înțeles că, în timp ce eu îmi imaginam divorțuri, datorii și trădări, femeia aceea își petrecuse ultimele luni încercând să-mi lase un viitor.
N-am mai putut citi.
Am pus totul la loc, exact cum găsisem.
M-am dus în bucătărie și am rămas până dimineață cu fruntea sprijinită în palme.
Nu-mi puteam ierta nici măcar gândurile.
Când s-a trezit, m-a privit o singură secundă.
A fost suficient.
— Ai găsit dosarul…
Nu era o întrebare.
Am dat din cap.
Aveam ochii umflați de plâns.
— De ce, Cristina?
De ce ai vândut casa bunicii?
Ai jurat toată viața că n-o vei da niciodată…
Și-a întins încet mâna spre mine.
Era rece.
Foarte rece.
— Pentru că, dacă îți spuneam, n-ai fi acceptat niciodată.
Ai fi spus că nu ai nevoie.
Că trebuie să păstrăm banii.
Dar eu nu mai aveam timp să păstrez nimic.
Am rămas fără glas.
Ea a zâmbit.
Obosit.
Dar senin.
— Doctorii nu-mi mai promit nimic, Radu.
Atunci m-am întrebat ce pot lăsa în urmă.
Și mi-am dat seama că cel mai mare regret al tău n-a fost niciodată lipsa banilor.
A fost că ai renunțat la lemn.
La atelier.
La visul tău.
Mi-am dus mâna la gură.
În urmă cu douăzeci și unu de ani renunțasem la tâmplărie.
Aveam mâini bune.
Învățasem meserie de la un bătrân tâmplar din Odobești.
Îmi spunea mereu că lemnul mă ascultă.
Dar apoi am cunoscut-o pe Cristina.
Ne doream o familie.
Copii.
O casă.
Aveam nevoie de un salariu sigur.
Așa că m-am angajat la fabrică.
Și, încet, am uitat cine eram.
Sau cel puțin așa credeam.
Cristina nu uitase.
— În fiecare an spuneai același lucru…
“Dacă rămâneam la tâmplărie…”
Poate tu uitai după două pahare.
Eu nu uitam niciodată.
Mi-a strâns mâna.
— Casa bunicii era cel mai de preț lucru pe care îl aveam.
Acolo am copilărit.
Acolo am fost fericită.
Dar am vrut ca, după ce eu nu voi mai fi, și tu să poți fi din nou fericit.
Am izbucnit în plâns.
Un plâns pe care nu-l mai avusesem de când îl îngropasem pe tata.
— Nu vreau atelier…
Te vreau pe tine.
Cristina și-a lipit fruntea de a mea.
— Știu…
Dar pe mine nu mă poți opri.
În schimb, poți să deschizi ușa atelierului în fiecare dimineață.
Și, când o să miroasă a rumeguș, o să știi că sunt acolo.
Am rămas îmbrățișați mult timp.
Fără să mai spunem nimic.
Telefonul pe care îl ascultasem în ușă fusese de la notarul care îi pregătise toate actele.
Râsul pe care îl crezusem dovada unei trădări fusese, de fapt, bucuria unei femei care reușise să-și ducă până la capăt ultimul dar pentru omul pe care îl iubea.
Astăzi încă lucrez la fabrică.
Din ceva trebuie să trăim.
Dar de trei ori pe săptămână, după program, mă duc la atelier.
Prima dată când am pornit rindeaua, mâinile îmi tremurau.
Uitase multe după douăzeci și unu de ani.
Dar lemnul…
Lemnul nu mă uitase pe mine.
Pe peretele din fața bancului de lucru este fotografia Cristinei.
În fiecare dimineață îi spun:
— Bună dimineața…
Am venit la lucru.
Iar în buzunarul hainei de tâmplar port și astăzi scrisoarea ei.
S-a îngălbenit la colțuri de câte ori am desfăcut-o.
Și, oricât aș încerca, încă nu pot citi ultimele rânduri fără să mi se umple ochii de lacrimi.
Pentru că uneori cea mai mare dovadă de iubire nu este să lupți cu orice preț să mai rămâi.
Ci să te asiguri că omul pe care îl lași în urmă va avea un motiv să meargă mai departe.