Duminică seara s-a întors exact la aceeași oră.
Am auzit poarta scârțâind, apoi pașii lui pe alee.
A intrat în bucătărie și și-a lăsat geanta pe scaun.
— Of… ce săptămână…
L-am privit în tăcere.
I-am pus farfuria cu ciorbă în față, exact cum făceam de douăzeci și doi de ani.
Mânca liniștit și îmi povestea despre „depozit”, despre marfa care întârziase și despre patronul care iar nu plătise la timp.
De data asta nu-l mai ascultam.
Îl priveam și mă întrebam cât de ușor îi fusese să mă mintă în fiecare sfârșit de săptămână.
Când a terminat de mâncat, m-am ridicat fără un cuvânt.
Am intrat în dormitor.
Am luat toate cămășile pe care i le călcasem cu grijă.
Pe cea albă.
Pe cele două bleu.
Pe cea în carouri.
Și încă câteva din dulap.
Le-am așezat frumos într-un teanc și le-am pus în fața lui, pe masă.
S-a uitat nedumerit.
— Ce faci?
L-am privit drept în ochi.
— Ia-le.
A zâmbit încurcat.
— De ce?
Am inspirat adânc.
— Poate acolo, peste deal, ți le calcă mai bine.
Fața i s-a albit într-o clipă.
A deschis gura, dar n-a ieșit niciun cuvânt.
— Cine ți-a spus? a întrebat într-un târziu.
— Contează?
A coborât privirea.
— Nu e cum crezi…
Am clătinat încet din cap.
— Atunci spune-mi unde ai fost în toate vinerele din ultimii trei ani.
A tăcut.
Și tăcerea lui a fost singura recunoaștere de care mai aveam nevoie.
Și-a strâns cămășile în brațe și s-a ridicat încet.
La ușă s-a oprit pentru o clipă.
— Iartă-mă…
Nu i-am răspuns.
Am auzit poarta închizându-se și mașina îndepărtându-se spre drumul care trecea peste deal.
Nu l-am mai văzut niciodată locuind în casa aceea.
În sat s-a vorbit multe săptămâni despre noi.
Unii mă priveau cu milă.
Alții spuneau că ar fi trebuit să-l iert.
Dar, pentru prima dată după foarte mulți ani, părerile lor nu mai contau.
Am mers la un avocat din Slatina și am început divorțul fără scandal.
Casa era moștenită de la părinții mei.
Nu aveam ce împărți.
Fiul nostru, Adrian, era deja plecat la muncă în străinătate.
Când l-am sunat și i-am spus ce s-a întâmplat, a tăcut câteva secunde.
Apoi mi-a spus:
— Mamă… de Crăciun vin acasă. Și, de acum înainte, nu mai călca nicio cămașă dacă nu ai chef.
Am izbucnit în plâns.
Nu de durere.
De ușurare.
A trecut mai bine de un an.
Costel trăiește acum cu femeia pentru care și-a aruncat familia.
Eu am rămas în casa mea, cu grădina, cu nucul din curte și cu liniștea care, la început, mă speria.
Dar liniștea, când nu mai ascunde minciuni, începe încet să vindece.
Am zugrăvit bucătăria în galbenul pe care mi-l doream de ani întregi.
Am pus flori la ferestre.
Duminicile nu mai stau cu ochii pe drum.
Îmi beau cafeaua pe banca de sub nuc și ascult păsările.
Fierul de călcat este încă pe raftul din cămară.
Îl folosesc pentru fețele de masă sau pentru cămașa lui Adrian când vine acasă.
Dar joia nu-l mai scot niciodată.
Joia îmi amintesc de femeia care eram.
De cea care călca, cu dragoste, cămășile unui bărbat care pleca la altcineva.
Și, în gând, îi șoptesc de fiecare dată același lucru:
— Ai suferit destul. De acum înainte, trăiește și pentru tine.