Maria a smuls certificatul din mâna mea.
Avea un zâmbet sigur pe buze.
Era convinsă că urma să dovedească faptul că sunt o femeie care și-a pierdut mințile.
A început să citească.
După câteva secunde…
zâmbetul i-a dispărut.
Fața i s-a albit.
Mâna a început să-i tremure.
— Nu… nu…
Ioana s-a repezit și i-a luat documentul.
L-a citit o dată.
Apoi încă o dată.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dumnezeule…
Mihai a luat certificatul fără să înțeleagă ce se întâmplă.
A rămas nemișcat.
Privirea îi era blocată pe un singur nume.
— Alexandra…
În sufragerie s-a făcut o liniște cum nu mai trăisem niciodată.
Maria s-a uitat spre mine cu ochii mari.
— Nu… spune-mi că nu este adevărat…
Am simțit un nod în gât.
— Ba da.
Alexandra…
…era sora noastră.
Cea mai mică dintre noi.
Cea care plecase de acasă în urmă cu aproape douăzeci de ani, după o ceartă cumplită.
Am căutat-o luni întregi.
Apoi ani.
Am făcut sesizări.
Am întrebat cunoscuți.
Dar, încet-încet, fiecare și-a văzut de viață.
Iar Alexandra dispăruse fără urmă.
Până în noaptea în care a fost adusă în spitalul în care lucram.
Nici măcar eu n-am recunoscut-o.
Era prea slăbită.
Prea schimbată.
Abia când au început procedurile de adopție și am primit dosarul complet am văzut numele.
Alexandra Dumitrescu.
Atunci am înțeles cine fusese femeia care mă implorase să-i salvez copilul.
Și am simțit că mi se rupe sufletul.
Maria s-a prăbușit pe canapea.
— Dumnezeule…
A murit singură…
Ioana plângea fără să mai încerce să se ascundă.
— Și noi am judecat-o ani întregi…
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Noi am abandonat-o…
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Toți am greșit.
Poate că fiecare dintre noi putea face mai mult.
Dar acum nu mai putem schimba trecutul.
Putem schimba doar viitorul Sofiei.
Maria s-a apropiat încet de pătuț.
Nu mai era femeia care mă făcuse nebună.
Părea doar o soră zdrobită de vinovăție.
— Ea…
…este fiica Alexandrei?
— Da.
— Și nepoata noastră?
Am dat din cap.
Maria a izbucnit în plâns.
— Dumnezeule…
Noi am venit să ți-o luăm…
Pe propria noastră nepoată…
Ioana și-a dus mâna la gură.
— Te-am făcut de râs în tot cartierul…
Le-am spus tuturor că ai înnebunit…
Iar tu încercai doar să respecți ultima dorință a surorii noastre…
Nu le-am răspuns.
Durerea din ultimele luni era prea mare.
Nu dispărea doar pentru că acum aflaseră adevărul.
Maria s-a uitat spre mine.
— Elena…
Poți să ne ierți?
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Nu astăzi.
Poate nici mâine.
Dar Sofia nu are nicio vină.
Nu vreau să crească fără familie, așa cum a crescut mama ei în ultimii ani.
Maria a izbucnit din nou în lacrimi.
— Pot… s-o țin în brațe?
Am privit spre Sofia.
Dormea liniștită.
Am ridicat-o cu grijă.
Am așezat-o în brațele Mariei.
În clipa aceea, sora mea a început să plângă în hohote.
— Bună, iubita mea…
Sunt mătușa ta…
Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu…
Ioana s-a apropiat și i-a mângâiat ușor mânuța.
Mihai și-a șters lacrimile.
— Seamănă cu Alexandra…
Are aceiași ochi…
Pentru câteva minute nimeni n-a mai spus nimic.
Se auzea doar respirația liniștită a Sofiei.
Și plânsul unor oameni care înțeleseseră prea târziu cât de mult pierduseră.
Maria s-a ridicat și mi-a întins copilul înapoi.
— Îți promit ceva.
De azi înainte, Sofia nu va mai fi doar fiica ta.
Va fi și nepoata noastră.
Și nu o vom mai lăsa niciodată singură.
Am privit-o în ochi.
Poate că rănile nu se vindecaseră.
Poate că iertarea avea să mai dureze.
Dar în ziua aceea am înțeles un lucru.
Ultima dorință a Alexandrei nu fusese doar ca fiica ei să fie iubită.
Ci ca familia pe care o pierduse cândva…
…să aibă, în sfârșit, șansa de a se regăsi.