CONTINUAREA POVESTII – Lenuța s-a oprit între mine și Marius.
Era atât de mică de statură, încât abia îi ajungea până la umăr.
Dar în clipa aceea părea cea mai puternică persoană din încăpere.
L-a privit drept în ochi.
— Gata.
Te oprești acum.
Marius a rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Mamă… nu te băga. Este familia mea.
Ea a făcut încă un pas înainte.
— Tocmai pentru că e familia ta mă bag.
Nu te-am crescut să ridici glasul la femeia care îți crește copiii.
Nu te-am crescut să-i faci să fugă în cameră de fiecare dată când intri pe ușă.
În bucătărie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Copiii priveau speriați din pragul camerei lor.
Marius și-a coborât ochii.
Era pentru prima dată când îl vedeam fără nicio replică.
Lenuța s-a întors spre mine.
Mi-a prins mâinile între palmele ei aspre și calde.
— Gata, fată.
Nu mai ești singură.
Atunci am izbucnit în plâns.
Nu din cauza lui Marius.
Ci pentru că, după atâția ani, cineva îmi spusese în sfârșit că mă vede.
În noaptea aceea Lenuța nu s-a întors acasă.
S-a dus doar până peste drum, și-a luat o pătură și o pernă și a dormit pe canapeaua din sufragerie.
— Rămân aici.
Vreau să fiu sigură că este liniște.
Marius n-a mai spus nimic.
S-a închis în dormitor.
Dimineața, când am intrat în bucătărie, cafeaua era deja făcută.
Lenuța tăia pâinea.
Marius a intrat încet.
Avea ochii roșii și umerii căzuți.
S-a apropiat de mama lui.
— Iartă-mă.
N-a spus-o către mine.
Ci către ea.
La început m-a durut.
Apoi am înțeles.
Dacă îi era rușine tocmai în fața femeii care îl crescuse, însemna că încă mai exista o șansă să-și privească faptele cu adevărat.
După ce a plecat la serviciu, am rămas singure la masă.
Am prins curaj și am întrebat-o:
— De ce ați tăcut atâția ani?
Și-a lăsat încet ceașca jos.
— Pentru că am sperat.
Am sperat că se oprește singur.
Am sperat că se maturizează.
Am sperat că n-o să fie nevoie să aleg între băiatul meu și dreptate.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu am crezut că țineați cu el…
A zâmbit trist.
— Nu, Doina.
Eu nu știam să vorbesc.
Eu am știut doar să-ți aduc câte un castron cu mâncare și să mă uit dacă ești bine.
Am crezut că înțelegi.
Am dat din cap.
— Am înțeles prea târziu.
Au trecut luni până când lucrurile au început cu adevărat să se schimbe.
Marius a renunțat aproape complet la băutură.
Când simțea că își pierde cumpătul, ieșea din casă și mergea până la poarta mamei lui.
Ea ieșea cu o cană de ceai.
De multe ori nu-și spuneau niciun cuvânt.
Stăteau doar unul lângă altul.
Copiii au fost primii care au simțit schimbarea.
Într-o seară am observat că ușa camerei lor rămăsese larg deschisă.
Râdeau la desene animate.
Nu se mai ascundeau.
M-am dus în baie și am plâns în liniște.
Nu de tristețe.
De ușurare.
Într-o duminică, Lenuța a venit din nou cu un castron acoperit cu un prosop alb.
L-a pus pe masă și a zâmbit.
— Am făcut sarmale.
Am râs.
— Știți… ani întregi am crezut că încercați să mă faceți să tac.
Mi-a mângâiat obrazul.
— Nu.
Încercam doar să-ți spun, în felul meu, că nu ești singură.
Am îmbrățișat-o fără să mai spun nimic.
Atunci am înțeles că uneori oamenii nu iubesc prin vorbe.
Unii iubesc traversând o stradă, în ploaie, la miezul nopții, în papuci și cămașă de noapte, doar ca să se așeze între răul din fața ta și omul pe care încearcă din răsputeri să-l salveze.