La 18 ani, tata m-a măritat cu Doru, un văduv de la munte aproape de două ori mai în vârstă decât mine, doar ca să mai scape de o gură de hrănit. În dimineața de după nuntă, fetița lui de 8 ani mă aștepta în prag: “Tu n-o să fii niciodată mama noastră. Mama noastră e la cimitir.”

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu pleca, mamă. Nu pleca și tu.

Petrică spusese “mamă”.

Nu cred că și-a dat seama.

Eu da.

M-am uitat spre Ancuța.

Fața ei se schimbase.

— Nu-i spune așa! a izbucnit.

Petrică s-a lipit și mai tare de mine.

— Ba e mama!

— Nu e!

— Ancuța…

— Mama noastră a murit!

Vocea ei a acoperit pentru o clipă vântul.

— Dacă îi spui ei mamă, înseamnă că ai uitat-o!

Petrică a început să plângă.

M-am aplecat spre el.

— Ascultă-mă. N-ai uitat pe nimeni.

Apoi m-am uitat la Ancuța.

— Și eu știu că nu sunt mama voastră.

A rămas surprinsă.

— Atunci spune-i să nu-ți mai zică așa.

— Nu pot să-i spun ce să simtă. Cum nu pot să-ți spun nici ție.

Am pus felinarul jos și am închis ușa.

— Nu ies în viscol. Rămân aici cu voi până vine tatăl vostru.

Ancuța s-a așezat lângă sobă.

Nu s-a apropiat de mine.

Petrică a rămas lipit de fusta mea.

Doru s-a întors aproape de miezul nopții.

A bătut în ușă până l-am auzit.

Era acoperit de zăpadă și abia se mai ținea pe picioare.

Sania se răsturnase, iar el mersese o bucată bună de drum pe jos.

Petrică s-a aruncat în brațele lui.

Doru s-a uitat imediat spre Ancuța.

— Ești bine?

Ea a dat din cap.

Apoi a arătat spre mine.

— A vrut să plece după tine.

Doru s-a încruntat.

— În viscol?

— Dar n-a plecat, a continuat Ancuța. A rămas cu noi.

Atât.

În zilele următoare, Petrică a început să mă strige “mamă” fără să se mai ascundă.

Ancuța ura asta.

— Nu-i mai răspunde când îți spune așa.

— De ce?

— Pentru că nu ești mama lui.

— Știu.

— Atunci de ce îl lași?

M-am așezat în fața ei.

— Ancuța, eu nu vreau să-i iau locul mamei tale.

— Toată lumea spune că acum tu ești mama noastră.

— Eu nu spun.

M-a privit neîncrezătoare.

— Dacă vrei să-mi spui pe nume toată viața, poți.

— Și nu te superi?

— Nu.

Asta nu ne-a făcut prietene.

Dar a schimbat ceva.

Am încetat să-i mai las păpuși și să încerc s-o câștig.

Am început pur și simplu să fiu acolo.

Dacă avea nevoie de apă caldă, o pregăteam.

Dacă își rupea ciorapii, îi cârpeam.

Dacă plângea seara, nu intram peste ea. Lăsam ușa mea întredeschisă.

Doru vedea toate astea, dar vorbea puțin.

Și între noi exista încă un adevăr despre care niciunul nu voia să vorbească.

Eu nu alesesem să fiu acolo.

Primăvara, Ancuța s-a îmbolnăvit.

A făcut febră mare.

Trei nopți am stat lângă ea.

În a treia noapte s-a trezit tremurând.

— Mi-e frig.

Am tras pătura peste ea.

M-a prins de deget.

— Mamă…

Am rămas nemișcată.

A deschis ochii.

De data aceasta era trează.

Știa ce spusese.

M-am așteptat să-mi dea drumul.

N-a făcut-o.

— Sunt aici, i-am răspuns.

După ce s-a făcut bine, nu am pomenit niciuna despre noaptea aceea.

Până într-o seară.

Ancuța a venit la mine cu o perie veche.

O văzusem de câteva ori, dar nu o atinsesem niciodată.

— A fost a mamei.

— Știu.

— Îmi făcea cozile cu ea.

Mi-a întins peria.

— Poți să-mi faci și tu?

Am luat-o.

— Pot să încerc.

S-a așezat pe scăunel.

I-am împletit părul încet.

Când am terminat, s-a privit în oglindă.

— Mama le făcea mai strânse.

— Atunci mai am de învățat.

A zâmbit.

— Îți arăt eu mâine.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, Doru a rămas lângă sobă.

— Ancuța te-a lăsat să folosești peria?

— Da.

A dat încet din cap.

— N-a mai lăsat pe nimeni s-o atingă de când a murit mama ei.

Am continuat să strâng lucrurile de pe masă.

— Doru, trebuie să te întreb ceva.

— Spune.

— De ce ai acceptat?

Știa la ce mă refeream.

A stat mult înainte să răspundă.

— Eram singur cu doi copii. Taică-tău a spus că vrei să te măriți și că acasă nu mai ai nimic.

Am râs fără veselie.

— Eu nu spusesem asta.

Doru și-a coborât privirea.

— Mi-am dat seama.

— Când?

— Când ai ajuns aici.

— Și n-ai spus nimic.

— Nu.

Asta m-a durut mai mult decât mă așteptam.

— Pentru că îți convenea.

Doru nu s-a apărat.

— Da.

Pentru prima dată îl auzeam recunoscând.

— Aveam nevoie de cineva. M-am gândit la mine și la copii. Nu la tine.

Am rămas în tăcere.

Apoi Doru a spus:

— N-ar fi trebuit să accept.

M-am uitat la el.

— Dacă vrei să pleci, nu te opresc.

— Unde?

— Unde alegi tu. Dacă vrei să te întorci la tatăl tău, te duc. Dacă nu vrei acolo, te ajut să găsești alt loc. Nu trebuie să rămâi aici pentru că a hotărât el.

Era prima dată de când murise mama când un om mă întreba, măcar în felul lui, ce voiam eu.

Nu i-am răspuns în seara aceea.

Doru nu m-a grăbit.

Au trecut câteva zile.

Într-o dimineață, când el se pregătea să plece la pădure, m-a întrebat:

— Te-ai hotărât?

Ancuța stătea la masă, iar Petrică încerca să sufle în fluieraș cu gura plină de pâine.

M-am uitat la ei.

Apoi la Doru.

— Da.

A rămas lângă ușă.

— Vreau să rămân.

— Pentru copii?

— Și pentru ei.

— Dar nu doar pentru ei?

— Nu.

Doru a dat din cap.

N-a venit să mă îmbrățișeze și nu mi-a promis nimic.

Doar a spus:

— Atunci de data asta rămâi pentru că ai ales tu.

— Da.

Ani mai târziu, Ancuța încă păstra peria mamei ei.

Nu i-am cerut niciodată să uite femeia care o născuse.

Petrică a continuat să-mi spună “mamă”, iar într-o zi Ancuța a început să facă același lucru fără să mai discutăm despre asta.

Doru și cu mine am rămas împreună.

Nu pentru că tata mă dăduse lui.

Nu pentru că n-aș fi avut unde să plec.

În seara în care Doru mi-a spus că sunt liberă să aleg, căsătoria pe care alții o hotărâseră pentru mine s-a încheiat, în felul ei.

Iar când am ales să rămân, pentru prima dată viața aceea a devenit și a mea.