Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mesajul a apărut.
“Mama doar încerca să te ajute. Nu era nevoie să faci scandal.”
Am lăsat telefonul pe pat.
Ioana mi-a întins un șervețel.
— Plângi dacă asta simți.
— Toți îmi spun să mă opresc.
— Nu primești medalie dacă te abții.
Am râs printre lacrimi.
Când durerile au devenit mai puternice, n-am mai avut energie pentru telefon.
Mama suna.
Andrei trimitea mesaje.
Mariana îi scrisese mamei mele, iar cele două ajunseseră să se certe despre care dintre ele mă crescuse prea sensibilă.
La un moment dat, o moașă mi-a spus:
— Adriana, uită-te la mine. Respiră. Nu ești singură aici.
A fost prima persoană din ziua aceea care nu-mi ceruse să demonstrez nimic.
Matei s-a născut în acea seară.
Când mi l-au adus, am simțit mai întâi ușurare.
Apoi teamă.
Apoi ceva atât de puternic încât n-am știut să-i dau un nume.
Andrei m-a sunat.
Plângea.
— Îmi pare rău că am plecat.
— De ce ai plecat?
— Nu puteam face nimic acolo.
— Ți-am spus ce puteai face.
A tăcut.
— Să rămân.
— Da.
— Am greșit.
Nu i-am spus că este în regulă.
Pentru că nu era.
Problema adevărată a început după ce am ajuns acasă.
În primele nopți, Matei se trezea aproape din oră în oră.
Andrei își căuta de lucru și stătea până târziu la laptop.
Mama îmi spunea că trebuie să dorm când doarme copilul.
Mariana venea cu mâncare, dar imediat ce Matei plângea mi-l întindea.
— La mamă se liniștește cel mai bine.
Într-o noapte, după ce îl adormisem de trei ori, Matei a început din nou să plângă.
M-am ridicat.
Picioarele abia mă mai țineau.
Andrei s-a întors pe partea cealaltă.
— Te rog, ia-l tu.
— Adriana, mâine am interviu.
— Eu n-am dormit mai mult de două ore legate de când am venit acasă.
— Dar tu poți dormi ziua.
Am rămas lângă pătuț.
— Nu pot.
— Sun-o mâine pe mama. A zis că vine.
— Nu vreau s-o sun pe mama ta. Vreau să-l iei tu pe fiul tău.
S-a ridicat.
— De ce trebuie să transformi totul într-o ceartă?
— Pentru că de fiecare dată când spun că nu mai pot, cineva îmi explică de ce trebuie să mai pot puțin.
A luat copilul.
Dar dimineața conflictul a continuat.
Andrei mi-a spus că încerca să găsească un serviciu și că asta era contribuția lui.
— Dacă nu găsesc nimic, din ce plătim rata?
— Știu.
— Atunci înțelege că nu pot sta treaz jumătate de noapte.
— Și eu din ce funcționez dacă nu dorm?
— Tu ești în concediu.
Cuvântul acela m-a lovit.
— Concediu?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Explică-mi.
N-a făcut-o.
În după-amiaza aceea a venit Mariana.
Andrei îi povestise că ne certaserăm.
— Îl stresezi exact când are nevoie să-și găsească serviciu, mi-a spus.
— Și eu de ce am nevoie?
— Tu acum trebuie să ai grijă de copil.
— Noi trebuie să avem grijă de copil.
— Sigur că da. Dar există lucruri pe care o mamă le face.
Am privit-o.
— Atunci de ce mi-ați spus la maternitate că Andrei nu avea ce să facă acolo?
Mariana și-a strâns buzele.
— Nu mai răscoli lucrurile.
Andrei era lângă fereastră.
Așteptam să spună ceva.
— Mamă, lasă, a murmurat în cele din urmă.
Atât.
În seara aceea i-am spus că nu mai accept ca fiecare lucru greu legat de Matei să ajungă automat la mine.
Nu l-am amenințat că plec.
Nu i-am cerut să renunțe la interviuri.
I-am spus doar că în casa noastră nu voi crește un copil cu regula că mama trebuie să reziste până cade.
Andrei n-a devenit alt om în dimineața următoare.
Asta mi-aș fi dorit.
În schimb, ne-am certat din nou.
Și din nou.
El susținea că presiunea financiară era pe umerii lui.
Eu îi aminteam că aveam și eu un serviciu la care urma să mă întorc și că îngrijirea lui Matei nu devenea mai puțin muncă fiindcă nu primeam salariu pentru lunile acelea.
Într-o după-amiază, după o noapte aproape albă, i-am pus copilul în brațe.
— Am nevoie de o oră.
— Acum?
— Acum.
— Mama poate veni în jumătate de oră.
— Nu.
— De ce refuzi ajutorul?
— Nu refuz ajutorul. Refuz să transformăm mama ta în al doilea părinte ca tu să nu fii primul.
A rămas cu Matei.
Eu am ieșit.
Nu departe.
Am mers până la o brutărie, mi-am cumpărat un covrig și am stat singură pe o bancă.
Când m-am întors, Matei plângea.
Andrei îl ținea în brațe și se plimba prin sufragerie.
— Nu știu ce are.
— Poate nu are nimic. Poate doar plânge.
— Am încercat tot.
— Știu.
Pentru prima dată, el era cel care nu putea rezolva imediat problema.
Și eu nu i-am luat copilul din brațe.
În săptămânile următoare, Andrei a continuat să caute de lucru.
A găsit.
Nu ne-a rezolvat însă căsnicia un contract de muncă.
Am stabilit concret ce face fiecare cu Matei, inclusiv nopțile înaintea zilelor în care Andrei nu începea devreme.
Uneori s-a enervat.
Uneori m-am enervat eu.
De două ori a sunat-o pe Mariana fără să mă întrebe ca să vină să preia copilul în timpul lui.
A doua oară i-am spus clar că, dacă are nevoie de ajutor, putem discuta, dar nu poate externaliza de fiecare dată partea lui de responsabilitate.
Cu mama mea am avut o conversație asemănătoare.
Când mi-a spus iar că ea crescuse doi copii fără să se plângă, i-am răspuns:
— Poate tocmai de aceea, când eu îți spun că mi-e greu, ai putea să mă crezi.
A tăcut.
Nu și-a cerut scuze.
Dar n-a mai repetat replica.
Cu Mariana relația a rămas mai rece. Vizitele au devenit stabilite înainte, nu anunțate de la ușă.
Iar cu Andrei lucrurile s-au reparat mai încet decât și-ar fi dorit amândoi.
Nu am uitat ziua în care a plecat din parcarea maternității.
Nici mesajul despre mama lui.
El știe asta.
Dar a rămas în căsnicie și, mai important, a început să rămână și în momentele neplăcute din ea.
Într-o noapte, câteva luni mai târziu, Matei s-a trezit plângând.
Am deschis ochii.
Locul de lângă mine era gol.
Pentru o secundă m-am speriat.
Apoi l-am auzit pe Andrei în camera copilului.
— Hai, tată. Mama doarme. Ne descurcăm noi doi.
M-am întors pe partea cealaltă.
De data aceea, am dormit.