Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 – Ai stabilit asta de la trei?
Radu a dat din cap.
— N-am știut cum să-ți spun.
— Nu ai uitat să-mi spui. Ai hotărât să nu-mi spui.
Viorica a intervenit:
— Era epuizat. Nu înțeleg ce tragedie faci dintr-o singură noapte.
M-am întors spre ea.
— Problema nu este că dumneavoastră ați venit să-l luați.
Apoi m-am uitat la Radu.
— Problema este că el v-a chemat.
Radu s-a ridicat.
— Ana, am făcut o greșeală.
— Nu. Ai făcut un plan.
A tăcut.
— Mi-ai adus ceai. M-ai întrebat dacă vreau să mănânc. M-ai văzut încercând să mă ridic de pe canapea și știai deja că la nouă vine mama ta să te ia.
— Eram terminat.
— Și eu sunt.
— Știu.
— Nu cred că știi.
Din pătuț s-a auzit Sofia.
M-am ridicat instinctiv și m-am oprit.
Nu puteam s-o iau.
Radu s-a uitat spre pătuț.
Pentru o clipă am crezut că se duce la ea.
Viorica a ridicat geanta.
— Hai, mamă. Se descurcă. Poate să cheme pe cineva.
Atunci Radu a făcut un pas spre mama lui.
Nu spre pătuț.
Asta mi-a fost suficient.
— Du-te.
S-a întors.
— Ce?
— Ai vrut să pleci. Du-te.
— Ana…
— Dar să nu te întorci mâine dimineață și să-mi spui că a fost doar o noapte proastă. Ai avut șase ore să te răzgândești.
A plecat cu Viorica.
Eu am sunat-o pe sora mea, Alina.
Nu i-am cerut să-mi salveze căsnicia.
I-am spus doar adevărul:
— Nu pot s-o ridic singură pe Sofia din pătuț.
A venit și a rămas peste noapte.
În dimineața următoare, Radu m-a sunat înainte de șapte.
— Pot să vin?
— Este și casa ta.
— Nu asta am întrebat.
Am tăcut.
— Vino.
A ajuns după jumătate de oră.
Nu mai avea geanta.
— Am dormit șase ore, mi-a spus.
— Mă bucur pentru tine.
A tresărit.
— N-am spus-o ca să te rănesc.
— Dar asta ai vrut. Șase ore în care să nu auzi copilul.
— Da.
Pentru prima dată nu s-a mai ascuns în spatele mamei lui.
— Am vrut să scap o noapte.
— Eu unde puteam să scap?
N-a răspuns.
Sofia a început să plângă.
Radu s-a ridicat și a luat-o.
După câteva minute, a venit spre mine cu ea.
— Cred că îi este foame.
Mi-am întins brațele, apoi m-am oprit.
Era exact ce făcuse toată săptămâna.
— Și?
— Ce?
— Încearcă să afli.
— Ana, dacă îi este foame…
— Atunci vedem. Dar nu mi-o dai automat după cinci minute pentru că plânge.
S-a uitat la Sofia.
A rămas cu ea.
Nu s-a liniștit imediat.
Radu s-a plimbat prin cameră aproape douăzeci de minute.
În după-amiaza aceea, Viorica a sunat.
Radu a ieșit pe balcon.
Când s-a întors, l-am întrebat:
— Ce voia?
— Să mă duc iar la ea în seara asta.
— Și?
— I-am spus că nu.
— Pentru că ți-am cerut eu?
— Nu.
S-a așezat.
— Pentru că aseară eu am rugat-o să vină. Ea n-a inventat nimic.
Asta nu mi-a reparat încrederea.
Dar a fost prima dată când și-a asumat partea lui fără să mă pună pe mine să mă lupt cu mama lui.
În următoarele zile n-am urmărit ce promitea.
Am urmărit ce făcea.
Când Sofia plângea noaptea, se ridica și el.
Când nu se liniștea după câteva minute, nu mi-o mai punea imediat în brațe.
Îmi aducea lucrurile de care aveam nevoie fără oftatul acela care mă făcuse să mă simt vinovată pentru fiecare pahar cu apă.
Totuși, într-o noapte, după aproape o săptămână, am auzit:
— Nu mai pot.
M-am uitat la el.
— Nici eu.
— Mâine trebuie să lucrez.
— Și eu trebuie să mă recuperez după operație.
S-a enervat.
— Deci o să-mi amintești asta de fiecare dată?
— Nu. Dar nici nu putem pretinde că n-a existat.
A ieșit din dormitor.
Pentru câteva minute am crezut că iar își sună mama.
S-a întors însă cu un pahar cu apă, l-a pus lângă mine și a luat-o pe Sofia.
Nu ne-am împăcat într-o singură conversație.
Și Viorica nu s-a transformat brusc.
Prima dată când a venit din nou, după ce a sunat înainte, mi-a spus:
— Sper că nu-l mai ții pe Radu treaz în fiecare noapte.
Radu era în bucătărie.
A auzit-o.
A venit în sufragerie.
— Mamă, Sofia mă ține treaz. Este și copilul meu.
Viorica a încercat să râdă.
— Eu doar spuneam…
— Știu ce spuneai.
A fost prima dată când n-a trebuit să răspund eu.
După câteva săptămâni puteam din nou să mă aplec fără durerea aceea ascuțită.
Alina nu mai venea zilnic.
Eu și Radu încă ne certam uneori, dar el nu mai dispărea din partea grea a lucrurilor.
Într-o noapte, Sofia a început să plângă puțin după două.
M-am trezit și am întins mâna spre locul lui.
Era gol.
Am auzit pași în camera copilului.
Radu o luase deja din pătuț.
Sofia plângea în continuare.
— Vrei să ți-o dau? m-a întrebat din prag.
M-am uitat la el.
— Poți să mai stai tu cu ea?
— Da.
A închis ușa aproape complet și a rămas cu fiica noastră.
Nu am uitat seara în care și-a legat șireturile ca să plece.
Nici nu l-am iertat pentru că a spus că îi pare rău.
Am rămas împreună pentru că, după aceea, luni la rând, când lucrurile au devenit grele, Radu a încetat să mai caute ușa.