Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru ce sunt cei 1.200 de lei?
Mama s-a uitat spre Daniela.
— Pentru întreținere.
— Toți?
— Ce contează?
— Contează.
Daniela s-a ridicat de pe canapea.
— Am și eu o datorie.
— Ce datorie?
— Nu trebuie să-ți justific fiecare leu.
— Dacă trebuie s-o plătesc eu, da.
Mama a intervenit imediat.
— Are de dat 700 de lei.
Am rămas privind-o.
— Deci doar 500 sunt pentru întreținere?
— Elena, nu despica firul în patru.
— Iar cei 1.700 de luna asta?
Tăcere.
Am repetat întrebarea.
Daniela a ridicat din umeri.
— O mie au fost pentru mine.
Atunci am aflat că îi plătisem surorii mele o datorie despre care nici măcar nu știam.
— Pentru ce?
— Am cumpărat niște produse.
— Ce produse?
— Pentru cosmetică. Vreau să mai încerc.
— Cursul pe care l-ai abandonat?
— Nu l-am abandonat. N-a fost bun.
M-am uitat la pungile de pe masă.
Mama s-a apropiat.
— Daniela încearcă să facă ceva cu viața ei și tu o iei la întrebări pentru fiecare ban.
— Eu am mințit acasă pentru banii ăștia.
— Nu te-a pus nimeni să minți.
Replica ei m-a lăsat fără cuvinte.
Exact asta îmi spusese Mihai de luni întregi, într-o altă formă.
Eu făceam transferurile.
Eu ascundeam sumele.
Eu inventasem revizia mașinii.
Mama știa că banii veneau din casa mea, dar eu eram cea care îi lua de la propriii copii.
Am deschis geanta.
Mama a privit imediat spre portofel.
Mi-am scos cardul.
Pentru o secundă am văzut cum i se relaxează fața.
Apoi l-am pus înapoi.
— Nu vă dau cei 1.200.
Daniela a izbucnit.
— Atunci cine plătește?
— Tu.
— N-am de unde!
— Atunci vorbești cu persoana căreia îi datorezi banii.
Mama și-a dus mâna la piept.
— Și întreținerea mea?
— Te ajut să achiți restanța în rate și să depui actele pentru ajutorul la încălzire. Medicamentele necesare ți le cumpăr eu o perioadă. Dar bani în mână nu vă mai dau.
— Deci mă controlezi acum?
— Nu. Tocmai încetez să vă mai controlez problemele cu banii mei.
Daniela s-a întors spre mama.
— Las-o. Se duce acasă la bărbatul ei și peste două zile îi trece.
Nu mi-a trecut.
Dar nici acasă nu s-a rezolvat nimic în două zile.
Mihai se întorsese în noaptea precedentă, însă dormise pe canapea.
Când i-am spus ce aflasem și că nu le dădusem banii, n-a părut ușurat.
— Bine.
Atât.
— Mihai, chiar am spus nu.
— Am auzit.
— Atunci?
S-a uitat la mine.
— Problema mea nu mai sunt mama și sora ta.
Am tăcut.
— Problema mea este că m-ai mințit.
Mi-a spus că nu știa de câte ori se mai întâmplase și că nu mai putea construi bugetul familiei presupunând că ceea ce îi spun este adevărat.
— Nu plec cu copiii în seara asta. Dar nici nu mă prefac că o discuție cu mama ta repară ce s-a întâmplat aici.
Avea dreptate.
În săptămâna următoare am cumpărat ochelarii lui Andrei.
Banii n-au apărut miraculos. Am renunțat la alte cheltuieli și am folosit o parte din banii pe care îi păstrasem pentru mine până la salariu.
Când și-a pus ochelarii, Andrei s-a dus la geam.
— Se văd și crenguțele mici.
N-am spus nimic.
Nu voiam să-l fac să simtă că trebuie să mă consoleze pentru ceva ce eu provocasem.
Cu Mihai a durat mai mult.
Pentru o perioadă am ținut separat banii personali, iar cheltuielile casei le-am pus la comun imediat după salariu.
Nu pentru că îmi interzisese el să-mi ajut mama.
Din contră.
— Dacă mama ta are nevoie reală de medicamente, nu vreau s-o lăsăm fără ele, mi-a spus. Dar nu mai vreau să aflu după ce lipsesc banii.
Am acceptat.
Între timp, mama și Daniela n-au cedat.
Mama a început să sune rudele.
Mătușa Mariana m-a sunat să-mi spună că o femeie care și-a crescut singură copiii nu merită să fie lăsată “la bătrânețe cu facturile în brațe”.
I-am spus exact cât plătisem în ultimii ani.
N-a mai avut același ton, dar nici nu și-a cerut scuze.
Daniela a rezistat mai mult.
După trei săptămâni m-a sunat.
— Îmi dai măcar 600 până luna viitoare?
— Pentru ce?
— Nu contează.
— Atunci nu.
— Vezi? Exact despre asta vorbeam. Ai devenit obsedată să controlezi tot.
— Nu trebuie să-mi spui pentru ce dacă sunt banii tăi. Dacă sunt ai mei, trebuie.
A închis.
La câteva zile după aceea, mama m-a sunat furioasă.
Daniela împrumutase bani de la o cunoștință și îi spusese că eu îi voi restitui la salariu.
— Plătește-i femeii și după aia vă certați voi, mi-a cerut mama. Ne face de râs.
— Nu am făcut eu datoria.
— Este sora ta!
— Tocmai de aceea trebuie să afle că numele meu nu mai este garanție pentru banii ei.
N-am plătit.
Daniela a fost obligată să-și rezolve singură datoria.
Asta a schimbat lucrurile mai mult decât orice discurs pe care i-l ținusem.
După aproape două luni și-a găsit serviciu la un magazin.
Nu mi-a mulțumit.
Mi-a trimis doar:
“Să nu crezi că am făcut-o fiindcă ai avut dreptate.”
I-am răspuns:
“Bine.”
Mama a continuat o vreme să fie rece cu mine.
Și-a eșalonat restanța la întreținere și a început să gătească de câteva ori pe săptămână pentru o vecină în vârstă, contra unei sume mici.
Dar eu și Mihai încă aveam de reparat ceva ce nu putea fi eșalonat.
Într-o seară mi-a pus în față extrasul nostru de cont.
— Vreau să te întreb o singură dată. Mai există ceva ce nu știu?
Aș fi putut spune nu.
În schimb, i-am povestit și despre alte două transferuri pe care le ascunsesem cu luni înainte.
S-a supărat.
Foarte tare.
Dar acela a fost momentul în care am încetat cu adevărat să mint.
Nu ne-am despărțit.
Nici nu ne-am întors imediat la căsnicia de dinainte.
Încrederea lui Mihai a revenit încet, după luni în care ceea ce spuneam despre bani a început din nou să coincidă cu ceea ce făceam.
Pe mama o ajut și astăzi când are o nevoie reală pe care nu o poate acoperi singură.
Daniela nu a mai primit bani de la mine.
Iar dacă aleg vreodată să ajut pe cineva cu o sumă care afectează bugetul casei, Mihai știe înainte, nu după.
Cel mai greu n-a fost să-i spun mamei “nu”.
A fost să accept că mama și Daniela nu-mi luaseră singure banii din casă.
Eu le deschisesem ușa de fiecare dată.
Și aproape ajunsesem să-mi pierd căsnicia înainte să înțeleg că promisiunea făcută mamei la paisprezece ani nu putea fi plătită cu nevoile propriilor mei copii.