Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat cele două sacoșe.
Mama nu s-a dat la o parte.
— Ai auzit ce ți-am spus?
— Da.
— Și tot pleci?
— Da, mamă.
Cuvântul a făcut-o să tresară.
— Atunci să nu-l mai folosești.
Am deschis ușa.
Mama s-a retras numai cât să pot trece.
Cristina m-a urmărit până pe palier.
— Când o să te lase Radu cu ochii în soare, să nu vii înapoi.
M-am întors spre ea.
— Cristina, am plătit pentru tine șapte ani. Nu Radu ne-a adus aici.
— Nu ți-a cerut nimeni.
Replica aceea m-a oprit.
— Atunci cu atât mai bine. De azi nu mai plătesc.
Am coborât.
Radu era lângă mașină. Când m-a văzut cu sacoșele, a venit să le ia.
— Ce s-a întâmplat?
— Am plecat.
N-a spus “ți-am zis eu”.
Doar a pus bagajele în portbagaj.
Primele zile, mama nu m-a sunat.
Cristina, în schimb, a continuat să vorbească cu rudele.
Curând, povestea devenise că Radu îmi luase salariul, mă îndepărtase de familie și o lăsase pe mama fără medicamente.
Mătușa Mariana m-a sunat într-o seară.
— Ioana, nu mă bag între voi, dar mama ta plânge în fiecare zi.
— I-a spus și de ce?
— Pentru că nu o mai ajuți.
— I-am cumpărat medicamentele săptămâna trecută.
A urmat o pauză.
— Cristina mi-a spus că nu le-ai mai dat nimic.
A doua zi i-am trimis mamei medicamentele necesare, așa cum promisesem.
Factura de curent n-am plătit-o.
Nici cablul.
Nici abonamentul Cristinei.
După câteva zile, mama m-a sunat.
— Au venit facturile.
— Știu.
— Și?
— Trebuie plătite.
— Cu ce?
— Din pensie. Iar Cristina trebuie să contribuie.
Am auzit-o pe sora mea în fundal.
— Dă-mi mie telefonul!
Apoi vocea ei:
— Tu chiar vrei s-o lași pe mama fără bani de mâncare?
— Tu locuiești acolo. Cât ai pus luna asta în casă?
— Nu despre mine vorbim.
— Ba exact despre tine vorbim.
A închis.
La sfârșitul lunii, mama m-a sunat din nou.
De data aceea nu plângea.
Era furioasă.
— Mi-am plătit curentul și întreținerea. Mi-au rămas foarte puțini bani.
— Ai vorbit cu Cristina?
— Nu-mi dau copilul afară din casă.
— Nici eu nu ți-am cerut asta.
— Atunci ce vrei?
— Să contribuie.
— Până își găsește ceva, trebuie s-o ajute cineva.
— Da. Ea însăși.
Mama a tăcut.
— Tu ai serviciu bun.
— Am și rată.
— Radu are salariu.
Acolo am înțeles că pentru ea căsătoria mea nu schimbase nimic.
Doar adăugase încă un salariu din care, în mintea ei, puteam să le ajutăm.
— Salariul lui Radu nu este venitul Cristinei.
Mama mi-a închis telefonul.
La câteva zile, m-a sunat proprietara unui mic magazin din cartier. O cunoșteam de ani.
— Ioana, sora ta a venit la mine.
Pentru o clipă am crezut că își căuta serviciu.
Nu.
Cristina îi ceruse bani împrumut și îi spusese că eu îi voi restitui la salariu, cum mai făcusem în trecut pentru alte cheltuieli.
Suma nu era uriașă.
Dar ceva s-a schimbat atunci.
Am sunat-o imediat.
— Ai spus că plătesc eu?
— Aveam nevoie de bani.
— Fără să mă întrebi?
— Oricum ai.
— Spune-i femeii că nu garantez nicio datorie de-a ta.
— Mă faci de râs?
— Tu ai folosit numele meu fără să mă întrebi.
Cristina a început să țipe.
Mama a luat telefonul.
— Plătește de data asta și terminăm.
— Nu.
— Ioana, femeia aia ne cunoaște!
— Tocmai de aceea trebuie să știe adevărul.
N-am plătit.
Cristina a fost obligată să se întoarcă și să stabilească singură cum dă banii înapoi.
Atunci presiunea a devenit reală.
Mama nu mai avea de unde să acopere toate cheltuielile din pensie.
Eu nu mai interveneam.
Iar oamenii din jur începuseră să refuze să-i împrumute Cristinei bani pe numele meu.
După aproape două luni, sora mea s-a angajat casieră la un supermarket.
Nu pentru că eu o convinsesem.
Nu pentru că mama îi pusese o limită.
Ci pentru că, pentru prima dată după șapte ani, nu mai exista cineva care să plătească în locul ei.
Mama nu mi-a spus că avusesem dreptate.
Dimpotrivă.
Mult timp a susținut că o umilisem pe Cristina și că puteam evita totul dacă mai aveam “puțină răbdare”.
Relația dintre noi s-a rupt aproape complet câteva luni.
Asta a fost partea pe care n-o anticipasem.
Crezusem că, dacă încetez să dau bani, problema va fi doar financiară.
Nu fusese.
Mama nu pierduse doar ajutorul meu.
Pierduse fiica pe care putea s-o sune oricând ca să rezolve ceva.
Iar eu pierdusem iluzia că, dacă fac suficient pentru familie, într-o zi va fi suficient.
Am continuat să-i cumpăr medicamentele necesare în cele trei luni promise.
După aceea, mama și le-a plătit din pensie.
Cristina a început să contribuie la întreținere.
Niciuna nu a ajuns pe drumuri.
Niciuna nu a murit de foame.
Eu și Radu am continuat să ne plătim creditul și, pentru prima dată după ani, am început să pun deoparte chiar și sume mici fără să mă simt vinovată.
Cu mama am reluat legătura treptat.
Dar nu ne-am întors la relația de dinainte.
Dacă are o problemă medicală reală, sunt acolo.
Dacă are nevoie de ajutor cu ceva ce nu poate face singură, o ajut.
Facturile ei nu le mai plătesc.
Pe Cristina n-am mai întreținut-o niciodată.
Iar când mama începe câteodată cu “tu ești sora mai mare, tu ai fost întotdeauna mai descurcăreață”, îi răspund la fel:
— Tocmai. Acum trebuie să învețe și Cristina să se descurce.
În ziua în care am ieșit cu sacoșele pe ușă, mama îmi spusese să nu-i mai spun mamă.
Astăzi îi spun în continuare.
Dar nu-i mai spun “da” de fiecare dată.