Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a scos foaia și a început să citească.
Eu m-am retras spre tejghea.
Nu știam ce scrisese Dumitru și nici nu voiam să citesc peste umărul fiului său.
După câteva rânduri, Radu s-a așezat.
Nu încet.
Pur și simplu i-au cedat parcă picioarele și a căzut pe scaunul pe care tatăl lui stătuse atâția ani.
A continuat să citească.
Apoi s-a oprit.
A revenit la un rând.
L-a citit din nou.
— Nu se poate.
M-am apropiat.
— Ce s-a întâmplat?
A ridicat foaia.
— A găsit chitanțele.
— Ce chitanțe?
— Cele pe care i le-am arătat atunci.
Vocea îi devenise joasă.
— Scrie că le-a găsit pe hol după ce am plecat. Le-a citit în aceeași seară.
Am înțeles înainte să continue.
— Deci știa că banii din bijuterii fuseseră folosiți pentru mama dumneavoastră.
Radu a dat din cap.
— Știa.
A strâns scrisoarea.
— În aceeași seară, doamnă Mara.
S-a ridicat și a început să se plimbe printre cele două mese din apropiere.
— Eu am stat luni întregi și m-am întrebat dacă trebuia să mă întorc. Dacă trebuia să-i explic mai bine. Dacă, poate, în durerea lui, chiar credea că am furat de la mama.
S-a oprit.
— Dar el știa.
Nu încercasem niciodată să-l apăr pe Dumitru și nici atunci n-am făcut-o.
— Ce mai scrie?
Radu a continuat.
Tatăl lui recunoștea că găsise dovezile și că înțelesese imediat că greșise.
În ziua următoare vrusese să-l sune.
Nu o făcuse.
După câteva zile i se păruse mai greu.
După o lună, și mai greu.
Apoi aflase că se născuse nepoata lui.
Ajunsese până în fața blocului în care locuia Radu.
Nu urcase.
“Mi-am spus că dacă mă vrei în viața ta, mă vei căuta și tu. Adevărul este că mi-a fost mai ușor să te numesc încăpățânat decât să recunosc că eram un laș.”
Radu a lăsat scrisoarea pe masă.
— A venit până la bloc?
N-am răspuns.
Nu aveam ce.
— Fiica mea are unsprezece ani. Unsprezece.
Și-a trecut mâna peste față.
— A avut unsprezece ani să urce niște scări.
După câteva clipe m-a întrebat:
— De ce venea aici?
— Nu știu.
— Optsprezece ani la aceeași masă?
— Da.
Atunci mi-am amintit ceva ce, până în clipa aceea, nu mi se păruse important.
— Așteptați.
Radu s-a uitat la mine.
— Cu câțiva ani în urmă, tatăl dumneavoastră a început să-mi ceară să nu dau masa altcuiva până la opt și jumătate.
— De ce?
— Nu mi-a spus niciodată. El pleca de obicei înainte de opt. Dar masa trebuia să rămână liberă.
Radu a încremenit.
— Ce este?
S-a uitat la scaunul din fața lui.
— Ultima discuție cu tata a fost aici.
Am tăcut.
— După ce ne-am certat, i-am spus că nu mă mai duc niciodată acasă la el. I-am spus că, dacă găsește vreodată curajul să recunoască ce mi-a făcut, știe unde beau cafeaua înainte de serviciu.
S-a uitat în jur.
— Veneam aici pe atunci.
În sfârșit am înțeles.
Dumitru nu alesese întâmplător cafeneaua mea.
Venise la masa aceea pentru că acolo îi spusese fiul lui că îl poate găsi.
— Înseamnă că v-a așteptat, am spus.
Radu s-a întors brusc spre mine.
— Nu.
Tonul lui m-a oprit.
— Înseamnă că a stat aici.
A arătat spre telefonul meu de pe tejghea.
— Numărul meu a fost același doisprezece ani. Știa unde locuiesc. Știa unde lucrez. A venit până la bloc și n-a urcat.
A luat scrisoarea.
— Nu transformați asta în ceva frumos, vă rog.
Avea dreptate.
Dumitru îi simțise lipsa.
Îl așteptase.
Probabil îl iubise.
Dar în toți acei ani îi ceruse, în tăcere, tocmai celui pe care îl rănise să facă primul pas.
Radu a rămas aproape o oră.
La plecare m-a întrebat unde fusese înmormântat tatăl lui.
Nu știam.
Am sunat vecina care îmi adusese plicul și am aflat.
I-am scris adresa cimitirului pe o hârtie.
Radu a luat-o.
— O să mergeți? am întrebat.
— Nu știu.
N-a mers în ziua aceea.
Nici în următoarea.
După aproape două săptămâni a reapărut în cafenea.
Era singur.
S-a așezat pentru prima dată pe scaunul din fața locului tatălui său, nu pe scaunul lui.
— Am fost ieri la cimitir, mi-a spus.
Am așteptat.
— L-ați iertat?
Radu s-a uitat spre scaunul gol.
— Nu.
Răspunsul a venit fără ezitare.
— Dar i-am spus tot ce n-am mai avut cui să spun.
Mi-a povestit că îi vorbise despre soția lui, despre fiica lui, despre cei doisprezece ani pierduți și despre cât de furios era că o scrisoare venise în locul unei conversații pe care tatăl lui ar fi putut s-o înceapă oricând.
Nu-și dusese fiica la mormânt.
— Ana nu l-a cunoscut. N-o să-i inventez un bunic minunat doar pentru că a murit.
A împăturit hârtia cu adresa cimitirului și a pus-o în buzunar.
— Dar nici n-o să-i spun că n-a iubit-o. Adevărul e mai urât și mai complicat: probabil a iubit-o fără să aibă curajul să intre în viața ei.
Radu a păstrat scrisoarea.
A mai venit de câteva ori în lunile următoare, dar niciodată zilnic și niciodată la ora șapte și douăzeci.
Eu n-am mai ținut masa lui Dumitru rezervată.
Într-o dimineață, un cuplu s-a așezat acolo și a comandat două cafele.
Am pus lingurițele în partea stângă a farfurioarelor.
Nimeni nu s-a plâns.