Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru că n-o să înțelegi.
— Atunci explică-mi.
Mama n-a dat drumul caietului.
Tata s-a ridicat.
— Daniela, stai jos și discutăm fără scandal.
— Vreau să știu cât a mai rămas.
Cătălin a rămas lângă ușă.
— Ce contează suma exactă? a spus el. V-am zis că îi pun la loc.
— Contează pentru că sunt banii mei.
Mama m-a corectat imediat:
— Ai familiei.
Am privit-o.
— Poftim?
— Tu ai fost plecată. Noi am crescut-o pe Mara. Mâncare, școală, doctor, haine, tot. Crezi că un copil se crește gratis?
— Pentru asta vă trimiteam bani în fiecare lună.
— Și casa asta? a intervenit tata. Unde crezi că a stat fata? Cine a plătit căldura? Curentul?
Am tras caietul din mâna mamei.
De data asta nu m-a mai oprit.
Am început să citesc.
Primele două luni erau notate aproape corect: bani pentru școală, mâncare, dansuri, medicamente.
După aceea apăreau sume tot mai mari.
“Rată.”
“Acoperiș.”
“Cătălin.”
Din nou “Cătălin”.
Și iar “Cătălin”.
— Cât?
Nimeni n-a răspuns.
— Cât i-ați dat lui?
Cătălin și-a băgat mâinile în buzunare.
— Vreo câteva mii.
— Câte?
— Aproape cinci mii de euro, a spus tata.
M-am uitat la el.
Aproape cinci mii.
— Mașina?
— Și mașina, a recunoscut Cătălin.
Mama s-a apropiat.
— Avea datorii, Daniela. Îl căutau oamenii. Nu mai avea serviciu. Ce voiai să fac? Să-mi las băiatul?
— Și Mara?
— Mara avea casă și mâncare!
— Mara era copilul pentru care trimiteam banii!
— Este nepoata mea și am crescut-o ca pe copilul meu!
— Atunci de ce ai scos-o de la dansuri ca să-i cumperi mașină lui Cătălin?
Mama s-a înroșit.
— Nu i-am cumpărat mașină ca să se plimbe! Are nevoie de ea pentru muncă.
Cătălin a dat din cap.
— Fără mașină nu pot lua lucrări.
— Ce lucrări?
— O să apară.
A doua zi m-am dus la bancă.
Mai erau 83 de lei.
Am stat câteva minute pe un scaun fără să fac nimic.
Aproape 13.000 de euro trecuseră prin cont în nouă luni.
83 de lei mai erau.
Când m-am întors acasă, n-am început scandalul.
Am întrebat-o pe Mara ce lucruri vrea să ia cu ea.
Mama m-a auzit.
— Unde plecați?
— La Alina pentru câteva zile. După aceea găsesc ceva.
Fața i s-a schimbat.
— Nu pleci nicăieri cu copilul.
— Este fiica mea.
— Și cine a crescut-o cât ai fost tu plecată?
Tata a venit din curte.
— Daniela, nu lua hotărâri la nervi.
— Nu sunt la nervi. În cont mai sunt 83 de lei.
Pentru prima dată, Cătălin n-a mai avut nimic de spus.
Mama însă nu s-a retras.
— Banii se fac la loc.
— De către cine?
— Cătălin o să muncească.
— Când?
— Își găsește!
Am început să pun hainele Marei într-o geantă.
Mama m-a urmărit până în cameră.
— Dacă pleci acum, să nu vii peste două luni să ne ceri iar să stăm cu fata când pleci în Germania.
M-am întors.
Asta era problema pe care nu voiam s-o recunosc.
Contractul meu din Germania nu se terminase. Mai aveam posibilitatea să mă întorc, iar banii pe care trebuia să-i folosesc pentru o locuință dispăruseră.
Dacă rămâneam în România, trebuia să încep aproape de la zero.
Dacă mă întorceam în Germania, aveam din nou nevoie de cineva pentru Mara.
Părinții mei știau asta.
Tata a spus mai încet:
— Gândește-te bine. Nu poți munci și crește singură copilul dintr-un salariu mic.
— Deci pentru că am nevoie de voi, puteți face orice cu banii mei?
— N-a spus nimeni asta.
— Exact asta îmi spuneți.
Mama a început să plângă.
— Eu am încercat să țin familia asta întreagă. Casa avea restanțe, fratele tău era îngropat în datorii, tu erai în Germania. Ce trebuia să fac?
— Să mă întrebi.
— Și dacă spuneai nu?
— Atunci era nu.
Mama și-a șters fața.
— Ușor pentru tine. Tu erai acolo și aveai salariu în euro.
Acolo era adevărul.
Nu consideraseră banii Marei bani puși deoparte.
Îi consideraseră rezerva familiei, pentru că eu eram cea care putea produce alții.
Cătălin a promis că îmi va da banii înapoi.
I-am cerut să vândă mașina.
A refuzat.
— Și după aia cum mai muncesc?
— N-ai muncă.
— Tocmai de aia îmi trebuie mașina, să-mi găsesc.
Mama i-a luat imediat apărarea.
— Nu-l lăsăm fără nimic ca să te liniștești tu.
Atunci am încetat să mai negociez.
În seara aceea am plecat cu Mara la prietena mea Alina.
Mama a venit după noi până la poartă, desculță.
— Daniela, nu-mi lua nepoata.
M-am oprit.
Asta m-a durut mai mult decât cearta.
Mama o crescuse nouă luni. Îi făcea clătite, îi împletea părul înainte de școală și dormea lângă ea când avea febră.
Mara o iubea.
Și mama o iubea pe Mara.
Dar iubirea aceea nu schimba ce făcuse.
— Nu ți-o iau, mamă. Plec cu copilul meu.
Primele săptămâni au fost grele.
N-am mai plecat în Germania, deși financiar ar fi fost varianta mai ușoară. Am găsit o garsonieră modestă în Brașov și două slujbe: dimineața într-o brutărie, iar de câteva ori pe săptămână făceam curățenie după program.
Nu era viața pentru care muncisem nouă luni.
Era viața pe care îmi permiteam s-o reconstruiesc după ce economiile dispăruseră.
Părinții nu au acceptat ușor.
Tata mă suna și îmi spunea că pedepsesc doi bătrâni pentru bani.
Mama alterna între scuze și reproșuri.
Într-o zi îmi spunea că îi pare rău.
În alta îmi spunea că, fără ei, Mara ar fi stat nouă luni “printre străini”.
Cătălin mi-a trimis 500 de lei după aproape două luni.
Apoi nimic.
Când l-am întrebat de restul, mi-a spus că are rate, combustibil și cheltuieli.
Nu și-a vândut mașina.
Nici părinții mei nu și-au vândut casa ca să-mi dea banii înapoi.
Și eu nu le-am cerut asta.
Am vrut doar să nu mai depind financiar de ei.
N-am rupt însă legătura dintre Mara și bunicii ei.
La început, o vedeau numai când eram și eu acolo. Nu le-am mai lăsat bani, carduri sau acces la economiile mele și nu am mai acceptat ca ei să ia decizii financiare în numele meu.
Relația mea cu tata a rămas rece.
Cu Cătălin aproape că n-am mai vorbit.
Cu mama a fost mai complicat.
Mara o cerea.
Iar eu nu voiam ca fetița mea să plătească încă o dată pentru greșelile adulților.
După câteva luni, mama a început să vină la Brașov o dată la două-trei săptămâni. Uneori aducea mâncare. Alteori o lua pe Mara la plimbare.
Nu i-am spus că totul era ca înainte.
Nu era.
Nu i-am mai încredințat niciodată bani.
Și nu am mai plecat la muncă în străinătate lăsându-mi copilul în grija lor.
Am pierdut aproape toate economiile strânse în Germania și a trebuit să renunț pentru mult timp la planul de a cumpăra o locuință.
Mara s-a întors la dansuri.
Eu am început din nou să economisesc, uneori 500 de lei într-o lună bună, alteori numai 100 sau 200.
Părinții mei au rămas bunicii ei.
Dar n-au mai rămas oamenii cărora le-aș fi pus economiile în mână.
Pentru că în ziua în care am găsit 83 de lei în cont n-am aflat doar că îmi cheltuiseră banii.
Am aflat că, în familia mea, faptul că eu “mă descurcam” fusese folosit ani întregi ca motiv pentru ca eu să pierd, iar Cătălin să fie salvat.
De data aceea, costul nu-l mai plătisem doar eu.
Îl plătise și Mara.