Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce să-mi spui?
Andrei s-a uitat câteva secunde la mama lui, apoi la mine.
— Mama a găsit deja casa.
Am rămas cu ochii la el.
— Ce casă?
Mariana s-a așezat din nou.
— Casa despre care vorbim de trei luni. Patru camere, curte, la ieșirea spre Bucov. Proprietarii vor să plece repede din țară și au acceptat un preț foarte bun.
— Și de ce aflu acum?
Andrei și-a trecut palma peste frunte.
— Pentru că trebuia să rezolvăm întâi actele astea.
— Ce înseamnă “a găsit”? Ați fost s-o vedeți?
N-a răspuns.
Am repetat întrebarea.
— Andrei, ai fost cu mama ta să vezi casa?
— Da.
— Fără mine?
— Știam că o să începi iar cu apartamentul și n-am vrut să pierdem ocazia.
Mariana a intervenit:
— Am dat și un avans.
Atunci am înțeles de ce veniseră la notar atât de siguri că voi semna.
— Din ce bani?
— Din banii mei, a răspuns Mariana. Și nu sunt puțini.
— Cât?
Mi-a spus suma.
Era suficient de mare încât să explice panica lor.
Dacă tranzacția nu mergea înainte, Mariana risca să piardă o parte din bani. Iar planul lor se baza pe vânzarea garsonierei ei și, mai ales, pe vânzarea apartamentului meu după ce devenea proprietara lui.
M-am întors spre Andrei.
— Tu știai când m-ai adus aici?
— Știam de avans.
— Și n-ai considerat că trebuie să știu și eu?
— Dacă îți spuneam, refuzai din prima.
Răspunsul lui m-a lovit mai tare decât tot ce spusese Mariana în ultimele luni.
Nu uitase să-mi spună.
Ascunsese intenționat.
Mariana a împins actele puțin spre mine.
— Acum înțelegi de ce nu putem pierde timpul. Semnezi, vindem cele două locuințe și cumpărăm casa. Peste câteva luni o să-mi mulțumești.
— Și casa pe numele cui urma să fie?
Mariana a ezitat.
Doar o secundă, dar am văzut-o.
— Vedem atunci cum este mai bine.
— Nu. Cum ați stabilit deja?
Andrei s-a ridicat.
— Ioana, ajunge. Nu suntem la interogatoriu.
— Eu sunt singura persoană de la masa asta care trebuia să dea un apartament și singura care nu știa că voi ați ales deja casa și ați dat bani.
Notara a intervenit calm:
— Dacă doamna nu dorește să încheie actul, procedura se oprește aici.
Am luat pixul de pe masă.
Andrei a expirat, convins pentru o clipă că cedam.
L-am pus lângă acte.
— Nu semnez.
Mariana s-a ridicat atât de repede încât geanta i-a alunecat de pe genunchi.
— Atunci îmi dai tu banii pe care îi pierd!
— Nu eu am dat avansul.
— L-am dat pentru voi!
— L-ați dat fără să mă întrebați.
Andrei m-a prins din urmă pe hol.
— Ioana, stai.
M-am oprit.
— Dacă mama pierde banii din cauza asta, eu nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
— Nici eu nu pot să mă prefac că nu m-ai adus aici știind tot.
— Era singura metodă să facem pasul ăsta. Tu ai fi găsit mereu un motiv să spui nu.
Atunci problema nu mai era casa.
Soțul meu îmi spusese, fără să-și dea seama cât de grav suna, că mă mințise fiindcă voința mea îl încurca.
Am plecat singură.
În seara aceea, Andrei nu s-a întors acasă.
A doua zi am aflat unde era: la Mariana.
Timp de aproape o săptămână, a venit doar să-și ia haine. De fiecare dată discuția ajungea în același loc.
Mama lui pierdea bani. Eu eram vinovată. Dacă aș fi semnat, totul s-ar fi rezolvat.
— Îmi ceri în continuare să-i dau apartamentul?
— Îți cer să repari ce ai stricat.
— Eu n-am făcut acel plan.
— Dar tu l-ai blocat.
Nu mai încercam să-l conving.
În a opta zi, Andrei a venit cu două genți și mi-a spus că va rămâne o perioadă la mama lui.
Mariana nu renunțase la casa respectivă. Își pusese garsoniera la vânzare și îi ceruse lui Andrei să contribuie cu economiile lui ca să acopere diferența și să nu piardă înțelegerea.
— Și ai acceptat? l-am întrebat.
— E mama mea. Nu pot s-o las să piardă banii.
— Sunt economiile noastre.
A tăcut.
O parte din acei bani îi strânseserăm împreună.
Asta a fost a doua lovitură.
Nu i-am mai cerut să aleagă între mine și mama lui. I-am cerut doar să nu folosească bani comuni pentru o tranzacție pe care eu nu o acceptasem.
A refuzat.
Spunea că trebuie să-și ajute mama și că, după ce casa va fi cumpărată, eu voi vedea că făcuseră alegerea corectă.
Atunci am separat complet finanțele pe care încă le puteam separa și am încetat să mai plătesc singură cheltuielile pe care le făceam în locul lui.
Apartamentul mamei a rămas neatins.
Mariana a reușit până la urmă să-și vândă garsoniera, dar casa pe care o alesese nu a mai putut fi cumpărată în condițiile pe care și le imaginase. A pierdut o parte din avans și luni întregi mi-a spus că eu sunt motivul.
Andrei a rămas de partea ei.
Asta a fost partea pe care n-o anticipasem.
Crezusem că, după ce se liniștește, va înțelege de ce refuzasem. În schimb, pentru el, pierderea banilor mamei lui devenise mai importantă decât faptul că încercaseră să obțină apartamentul meu fără să-mi spună întregul plan.
Am încercat să mai ținem căsnicia câteva luni, dar problema nu mai putea fi redusă la un act nesemnat.
Nu mai aveam încredere în omul care îmi spusese că m-a mințit fiindcă adevărul m-ar fi făcut să refuz.
Ne-am despărțit.
Ulterior am divorțat, iar apartamentul primit de la mama a rămas al meu. Andrei s-a mutat definitiv, iar eu am rămas o perioadă chiar în cele două camere pe care el și Mariana voiau să le vândă.
Nu m-am bucurat că Mariana a pierdut bani și nici că mariajul meu s-a terminat.
Dar într-o după-amiază, când am găsit într-un sertar fotografia mamei pe care o purtasem în geantă în ziua de la notar, m-am gândit la pixul pe care Andrei îl împinsese spre mine.
Dacă îl luam și semnam, pierdeam apartamentul.
Punându-l jos, am descoperit însă ceva mult mai greu de acceptat: cât valora pentru soțul meu dreptul meu de a spune “nu”.