CONTINUAREA – În dimineața aceea, vestea s-a răspândit prin sat mai repede decât orice. Oamenii se opriseră pe marginea drumului și priveau spre casa mea, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Nu era nici inaugurarea unei pensiuni, nici mutarea unei familii noi.
Poarta s-a deschis larg, iar primii care au intrat au fost câțiva copii de mână cu părinții lor. În urma lor veneau două tinere din sat, îmbrăcate simplu, cu brațele pline de cărți, jucării și materiale pentru activități. Atunci toți au înțeles că locul acela urma să aibă o cu totul altă menire.
Casa în care îmi petrecusem copilăria fusese schimbată din temelii, dar fără să-și piardă sufletul. Camera în care odinioară tremuram de frig devenise o sală luminoasă, plină de culori, rafturi cu povești și jucării.
În spate amenajasem o bucătărie mică și curată, iar într-o altă încăpere erau pătuțuri pentru somnul de după-amiază. Pusesem centrală, geamuri noi și izolație, pentru ca niciun copil să nu mai cunoască frigul pe care îl cunoscusem eu.
Când primul băiețel a intrat înăuntru, s-a oprit în mijlocul camerei și a rămas cu ochii mari la toate jucăriile. O fetiță s-a dus direct la o măsuță pe care erau creioane colorate și a început să deseneze fără să spună un cuvânt. Părinții îi priveau cu emoție. Pentru mulți dintre ei era prima dată când aveau unde să-și lase copiii în siguranță, aproape de casă, fără să-i ia cu ei la câmp sau să-i lase în grija fraților mai mari.
Una dintre educatoare s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:
— Nu-mi vine să cred că cineva a făcut asta pentru satul nostru.
Am zâmbit și am privit spre pridvor.
Acolo mă așteptase mătușa de sute de ori după ce se întorcea de la muncă. Acolo stătusem singur, cu genunchii la piept, numărând orele până îi vedeam silueta pe uliță. Acum, pe aceeași prispă, copiii alergau, râdeau și se jucau de-a prinselea.
În clipa aceea am înțeles că trecutul nu mai avea puterea să doară la fel.
Primarul satului a venit și el la inaugurare. După ce a văzut copiii alergând prin curte, s-a apropiat și mi-a spus:
— Ai fi putut să vinzi casa. Sau să faci una nouă pentru tine. De ce ai ales tocmai asta?
M-am uitat spre ferestrele prin care se vedeau cei mici desenând.
— Pentru că un copil nu ține minte cât de scumpă era casa în care a crescut. Ține minte dacă s-a simțit iubit, în siguranță și dacă a avut voie să fie copil.
Primarul n-a mai spus nimic. Doar mi-a strâns mâna.
Au trecut lunile, iar grădinița a devenit parte din viața satului. În fiecare dimineață curtea se umplea de glasuri vesele, iar la prânz mirosea a mâncare caldă. Părinții mergeau liniștiți la muncă, știind că micuții lor sunt într-un loc sigur. Uneori veneam fără să anunț pe nimeni și mă așezam pe banca de lângă prispă, ascultând râsetele care umpleau casa.
Într-o zi, un băiețel de vreo cinci ani a venit la mine cu un desen în mână.
— Uite! Asta e casa noastră! mi-a spus mândru.
M-am uitat atent.
Desenase casa copilăriei mele, cu acoperișul roșu, pridvorul și copiii care se jucau în curte. Deasupra, desenase un soare uriaș.
— Îți place aici? l-am întrebat.
A dat din cap hotărât.
— E locul meu preferat.
Am simțit un nod în gât.
Locul în care eu cunoscusem frigul și singurătatea devenise, pentru alt copil, locul lui preferat.
Înainte să plec în ziua aceea, una dintre educatoare m-a întrebat:
— Mai avem un singur lucru de stabilit. Cum o numim?
Am rămas câteva clipe pe gânduri.
Apoi am răspuns fără să ezit:
— Puneți-i numele mătușii mele.
S-a făcut liniște.
— Ea nu a avut bani. N-a avut școală multă. N-a putut să-mi ofere jucării sau o copilărie ușoară. Dar mi-a oferit tot ce avea și nu m-a lăsat niciodată singur. Dacă astăzi există locul acesta, este pentru că, atunci când eu n-aveam pe nimeni, ea a ales să mă crească.
Din ziua aceea, fiecare copil care intră pe poarta grădiniței vede numele unei femei simple, pe care satul aproape că o uitase.
Iar eu, de fiecare dată când mă așez pe prispă și aud râsetele copiilor, mă gândesc că nu poți schimba trecutul. Dar poți face în așa fel încât durerea prin care ai trecut tu să nu mai fie trăită de alții. Pentru mine, acesta este cel mai frumos mod în care un om poate spune „mulțumesc” vieții.