CONTINUAREA – Soacra mea a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi a făcut un pas înainte.
— Irina… nu am venit să vă împăcăm.
Am clipit surprinsă.
Mă pregătisem pentru reproșuri.
Pentru acuzații.
Nu pentru asta.
— Atunci?
Mariana și-a frământat mâinile.
— Nu știm unde este Alexandru.
Am simțit cum îmi îngheață privirea.
— Cum adică?
— De aproape trei săptămâni nu mai răspunde la telefon. Nu mai vine acasă. Prietenii spun că nici ei nu l-au mai văzut.
M-am sprijinit ușor de tocul ușii.
Nu mă așteptasem la asta.
— El ne-a spus că tu l-ai dat afară fără niciun motiv, a continuat sora ei. Că ai găsit pe altcineva și l-ai lăsat pe drumuri.
Am zâmbit amar.
— Dacă asta a ales să creadă lumea, nu am ce face.
Mariana și-a coborât privirea.
— Nu l-am crezut în totalitate.
Dar nici nu știam adevărul.
Am deschis ușa mai larg.
— Intrați.
Le-am făcut câte o cafea.
Pentru prima dată stăteam la aceeași masă fără ca Alexandru să fie între noi.
Le-am povestit tot.
Cum renunțase la serviciu.
Cum trăisem doi ani doar din salariul meu.
Cum plătisem toate facturile.
Cum reparam singură prin casă tot ce se strica.
Cum îl rugam doar să încerce.
Și cum fiecare discuție se termina cu aceeași promisiune:
— De luni mă schimb.
Mariana plângea în tăcere.
— Nu ne-a spus nimic din toate astea.
Spunea doar că ai devenit rece.
Că îl umileai.
Am împins încet spre ea dosarul pe care îl aveam pregătit pentru divorț.
Facturi.
Extrase.
Contracte.
Totul era pe numele meu.
Totul fusese plătit din banii mei.
Mariana le-a privit îndelung.
Apoi a închis dosarul.
— Acum înțeleg.
Și-a șters ochii.
— Irina… iartă-mă.
Ar fi trebuit să văd mai devreme ce fel de viață duce fiul meu.
N-am avut curajul.
M-am ridicat și am luat-o ușor de mână.
— Nu aveți pentru ce să-mi cereți iertare.
Greșelile lui îi aparțin.
Nu dumneavoastră.
După câteva zile am aflat că Alexandru plecase într-un alt oraș.
Încerca aceeași poveste.
Locuia la un prieten și promitea tuturor că va începe o afacere.
Nimeni nu mai părea să-l creadă.
Au trecut câteva luni.
Într-o sâmbătă dimineață a sunat din nou soneria.
Am deschis.
Era Mariana.
Ținea în brațe un ghiveci cu mușcate.
— Știu că poate nu este locul meu aici…
Dar am vrut să-ți mulțumesc.
Am privit-o nedumerită.
— Pentru ce?
— Pentru că n-ai continuat să-l întreții.
Dacă îl mai salvai încă o dată, probabil nu s-ar fi schimbat niciodată.
Acum lucrează.
Nu la postul pe care îl visa.
Ci într-un depozit.
Mi-a spus că este prima dată când își plătește singur chiria.
Am rămas tăcută.
Mariana a zâmbit slab.
— Uneori, cel mai mare ajutor pe care îl poți oferi unui om este să încetezi să-l salvezi.
Mi-a întins ghiveciul.
— Bunica ta ar fi fost mândră că ai avut curajul să-ți aperi casa.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
Am așezat florile pe pervazul pe care bunica obișnuia să le ude în fiecare dimineață.
În clipa aceea am înțeles că nu divorțul fusese cea mai grea alegere.
Cea mai grea fusese să încetez să mă simt responsabilă pentru un om care nu voia să fie responsabil nici măcar pentru propria lui viață.
Iar casa pe care bunica mi-o lăsase moștenire redevenise exact ceea ce fusese mereu: un loc în care liniștea era mai valoroasă decât orice promisiune.