CONTINUAREA – În dimineața următoare am ajuns la birou cu un nod în stomac.
Toată noaptea mă gândisem la mesaj.
Îl recitisem de zeci de ori.
Nu avea niciun sens.
Când directorul nostru, Adrian Negru, a intrat în birou, mi-am făcut curaj.
— Domnule Negru… soția dumneavoastră este bine?
S-a uitat surprins la mine.
— Clara? Sigur că da. De ce întrebi?
Am zâmbit stânjenită.
— Nimic… doar eram curioasă.
În clipa aceea am înțeles că omul nu știa nimic despre mesaj.
Asta făcea totul și mai ciudat.
Seara i-am spus lui Octavian că vreau să o caut pe Clara și să lămuresc neînțelegerea.
Reacția lui a fost instantanee.
— Nu!
M-am uitat mirată la el.
Nu-l mai văzusem niciodată atât de agitat.
Și-a dres imediat glasul.
— Adică… nu are rost. O să creadă că ești disperată.
Las-o să se calmeze.
Am dat din cap.
Dar ceva îmi spunea că soțul meu nu voia să aflu adevărul.
A doua zi, în pauza de prânz, am făcut exact contrariul.
Am format numărul Clarei.
Mi-a răspuns o voce caldă.
— Bună ziua.
Sunt Clara.
— Bună ziua… sunt Eliza, contabila de la firma soțului dumneavoastră.
S-a întâmplat ceva?
— Nu…
Aș vrea doar să vă întreb dacă dumneavoastră mi-ați trimis un mesaj.
A urmat câteva secunde de tăcere.
— Ce mesaj?
I l-am citit.
La capătul celălalt al firului s-a făcut liniște.
— Doamnă… eu nu v-am trimis nimic.
Și nici nu am motive.
Soțul meu vorbește foarte frumos despre dumneavoastră.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Dar mesajul a venit de pe numărul dumneavoastră.
— Imposibil…
Stați puțin…
Ieri dimineață mi-am pierdut telefonul aproape douăzeci de minute la sala de fitness.
Când l-am găsit, era în vestiar.
Atunci am simțit că toate piesele încep să se lege.
Sala aceea…
Era aceeași unde mergea și Octavian.
În seara aceea am ajuns acasă mai devreme.
Octavian încă nu venise.
Pentru prima dată în viața mea i-am deschis laptopul.
Parola era data nunții noastre.
În câteva secunde am intrat.
Nu căutam nimic anume.
Dar un dosar mi-a atras imediat atenția.
Se numea simplu:
„Personal”.
L-am deschis.
Înăuntru erau capturi de ecran cu e-mailurile mele.
Fotografii făcute pe ascuns.
Copii după documente de la serviciu.
Și un fișier în care erau notate toate parolele mele.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Nu era vorba despre gelozie.
Soțul meu mă spionase luni întregi.
Exact atunci am auzit cheia în ușă.
Am închis laptopul și m-am așezat pe canapea.
A intrat zâmbind.
— Ai ajuns devreme.
— Da.
Ne-am privit câteva secunde.
— Octavian…
Trebuie să vorbim.
A rămas nemișcat.
— Despre ce?
Am pus pe masă foaia pe care apucasem să o imprim.
Fața i s-a schimbat instantaneu.
— De unde ai asta?
— Din laptopul tău.
A încercat să spună ceva.
Nu l-am lăsat.
— Tu ai folosit telefonul Clarei.
Tu mi-ai trimis mesajul.
Tu ai încercat să mă faci să cred că șeful meu are o relație cu mine.
A făcut un pas spre mine.
— Pot să explic…
— Nu.
Acum este rândul meu să vorbesc.
Mi-am scos telefonul.
— Înainte să vii acasă, am trimis toate documentele avocatului companiei și departamentului IT.
Și am depus o plângere la poliție.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Octavian părea cu adevărat speriat.
Ancheta care a urmat a confirmat ceea ce bănuiam.
Folosise accesul meu pentru a copia documente confidențiale și încercase să mă compromită înainte ca cineva să descopere lipsurile.
Mesajul trimis de pe telefonul Clarei fusese doar începutul planului lui.
Credea că mă va speria suficient încât să nu mai pun întrebări.
S-a înșelat.
Câteva luni mai târziu, procesul de divorț era aproape încheiat.
Într-o dimineață am primit un mesaj de la Adrian.
„Echipa este alături de tine. Ai demonstrat că adevărul iese întotdeauna la lumină.”
Am zâmbit.
Am șters ultimul mesaj rămas de la Octavian.
Apoi am închis telefonul și am ieșit din clădire.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mă mai uitam peste umăr.
În sfârșit, viața mea îmi aparținea din nou.