CONTINUAREA – Alina a ajuns în mai puțin de douăzeci de minute.
A intrat în apartament fără să spună nimic.
Când m-a văzut, și-a dat seama imediat că se întâmplase ceva.
— Mătușă… ce s-a întâmplat?
Am pus două căni de ceai pe masă.
Pentru prima dată după mulți ani, am povestit tot.
Diagnosticul.
Discuția cu medicul.
Și conversația pe care o auzisem în noaptea aceea, pe balcon.
— „Doctorii spun că nu mai are mult… după aceea apartamentul rămâne al meu.”
Alina și-a acoperit gura cu palma.
— Nu… Nu poate fi adevărat.
— Ba da.
Și tocmai de aceea am nevoie de ajutorul tău.
În aceeași după-amiază am mers la avocat.
Nu la notar.
La avocat.
I-am povestit tot.
Mi-a ascultat fiecare cuvânt, apoi a închis dosarul și a spus liniștit:
— Doamnă Elena… dacă aceasta este dorința dumneavoastră, putem începe imediat procedura de divorț.
Pentru prima dată după diagnostic, am zâmbit.
— Exact asta vreau.
Nu mai puteam lupta cu boala.
Dar puteam decide cine avea dreptul să fie lângă mine până la sfârșit.
În aceeași zi am semnat cererea de divorț.
Mi-am schimbat testamentul.
Beneficiarul asigurării de viață.
Și toate economiile au fost trecute pe numele Alinei.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că refuzam ca moartea mea să devină recompensa lăcomiei lui.
Trei zile mai târziu, Andrei s-a întors acasă neobișnuit de vesel.
M-a sărutat pe frunte.
— Cum te simți?
Am ridicat din umeri.
— La fel.
Telefonul lui a vibrat.
L-a privit.
Fața i s-a schimbat instantaneu.
Era notificarea avocatului.
A deschis documentul.
A citit o dată.
Apoi încă o dată.
— Elena…
— Ce înseamnă asta?
— Ai depus divorț?
L-am privit liniștită.
— Da.
— Dar… ești bolnavă!
— Tocmai de aceea.
A început să se plimbe prin sufragerie.
— Ești sigură că vrei să faci asta?
— Putem discuta.
— Putem rezolva totul.
— Eu am fost lângă tine.
Am zâmbit amar.
— Nu.
Ai fost lângă apartamentul meu.
Nu lângă mine.
A încercat să-mi ia mâna.
Am retras-o.
— Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?
— Tu.
În noaptea în care ai crezut că dorm.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, a rămas fără cuvinte.
În următoarele săptămâni s-a transformat complet.
Îmi aducea flori.
Îmi gătea.
Îmi spunea că mă iubește.
Îmi propunea vacanțe.
Tratament în străinătate.
Tot ceea ce nu făcuse ani întregi.
Dar era prea târziu.
Nu mai încerca să mă salveze pe mine.
Încerca să salveze ceea ce credea că va pierde.
Câteva zile mai târziu, m-am mutat într-un centru de îngrijire, unde medicii puteau să mă ajute mai bine.
Alina venea aproape în fiecare zi.
Râdeam.
Ne uitam la filme.
Vorbeam despre copilăria ei.
Despre bunici.
Despre toate lucrurile pe care nu le spusesem niciodată.
Andrei suna aproape zilnic.
Întreba dacă am nevoie de ceva.
Dar, de fiecare dată, înainte să închidă, punea aceeași întrebare:
— Ai rezolvat actele?
În ziua aceea am știut că luasem decizia corectă.
Două luni mai târziu, am plecat liniștită.
La citirea testamentului, Andrei a intrat în biroul avocatului convins că va ieși proprietarul apartamentului.
Avocatul a citit calm:
— Apartamentul, economiile și toate bunurile mele revin nepoatei mele, Alina.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Este imposibil!
Avocatul a continuat:
— Doamna Elena a lăsat și o scrisoare pe care a cerut să v-o citesc.
A desfăcut plicul.
A început să citească:
— „În ziua în care ai aflat că voi muri, nu m-ai întrebat dacă mi-e frică. M-ai întrebat dacă apartamentul va fi al tău. Din clipa aceea, nu ai mai fost soțul meu. Ai fost doar un om care îmi număra zilele rămase. Eu ți-am luat doar apartamentul. Tu ai pierdut ceva mult mai valoros: respectul femeii care te-a iubit.”
În încăpere s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Andrei a coborât privirea.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
Iar eu, chiar dacă nu mai eram acolo, avusesem ultimul cuvânt.