Continuarea poveștii – După ce Camelia a plecat, n-am spus nimic.
Dar în seara aceea am făcut ceva ce ar fi trebuit să fac cu luni în urmă.
Am instalat discret o cameră de supraveghere în bucătărie.
Nu i-am spus nici lui Luca.
Dacă tot îmi repetau că sunt paranoică, aveam să aflu singură adevărul.
Au trecut doar trei zile.
Eram la serviciu când telefonul a vibrat.
Camera detectase mișcare.
Am deschis aplicația.
Inima mi s-a oprit.
Camelia intrase în apartament cu cheia.
Privea în jur ca să se asigure că nu era nimeni.
S-a dus direct la masa din bucătărie.
A luat fierul meu de călcat.
L-a înfășurat într-o pătură.
Apoi a ieșit liniștită din apartament.
Zece minute mai târziu, camera o surprindea întorcându-se.
Număra câteva bancnote și le băga în geantă.
Nu mai aveam niciun dubiu.
Seara, Luca a venit acasă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Ce facem de cină?
L-am privit câteva secunde.
— Așteptăm un musafir.
N-a înțeles.
La șapte fără cinci, soneria a sunat.
Camelia.
A intrat zâmbind.
— Dragii mei…
N-a mai apucat să termine.
Am conectat telefonul la televizor.
Pe ecran a pornit înregistrarea.
Se vedea perfect cum lua fierul de pe masă și îl ascundea în geantă.
În cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.
Camelia a încercat să râdă.
— Eliza… pot explica…
Am pornit următorul film.
Espressorul.
Apoi mixerul.
Apoi prăjitorul de pâine.
Toate dispăreau în aceeași geantă.
De fiecare dată.
Aceeași metodă.
Aceeași persoană.
Luca se albise la față.
— Mamă… spune că nu e adevărat…
Camelia și-a frământat mâinile.
— Eu… doar le vindeam. Aveam nevoie de bani și credeam că nici nu observă.
— Și ai crezut că e normal să furi din casa noastră? a întrebat Luca cu voce stinsă.
— Făceam asta și pentru tine! Tu mereu spuneai că Eliza cheltuiește prea mult!
Luca a rămas fără cuvinte.
Pentru prima dată nu și-a mai apărat mama.
M-am dus în dormitor.
Am adus un plic.
În el se afla cheia apartamentului pe care Camelia o primise cu ani în urmă.
I-am întins palma.
— Pune cheia aici.
— Cum îndrăznești?
— Apartamentul este al meu.
Cheia. Acum.
S-a uitat spre Luca.
— Spune-i ceva!
El și-a coborât privirea.
— Dă-i cheia, mamă.
Camelia a scos-o încet din geantă și a pus-o în palma mea.
Am mers direct la ușă.
Am descuiat.
Am deschis larg.
— De azi înainte, dacă vrei să intri în casa mea, suni la ușă.
Dacă te invit.
Dacă nu… rămâi afară.
A plecat fără să mai spună un cuvânt.
A doua zi am schimbat yala.
Luca m-a privit în timp ce meșterul monta noua încuietoare.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
L-am privit calm.
— Nu mama ta a distrus căsnicia noastră.
Tu ai făcut-o.
În ziua în care ai ales să mă faci pe mine nebună, în loc să mă crezi.
Nu mi-ai pierdut fierul de călcat.
Mi-ai pierdut încrederea.
Două luni mai târziu, divorțul era depus.
Apartamentul era liniștit pentru prima dată după mulți ani.
Beni stătea pe umărul meu, privind spre ușă.
Am zâmbit.
— Ei bine, băiete… acum e casa noastră.
Papagalul și-a înclinat capul și a spus exact cu vocea mea:
— Fără să bată… nimeni.
Am râs pentru prima dată după foarte mult timp.
Și am înțeles că uneori nu pierderea unui obiect doare cel mai tare.
Ci clipa în care descoperi că oamenii în care aveai cea mai mare încredere ți-au furat, puțin câte puțin, liniștea din propria casă.