Partea 2 – Tata a rămas câteva clipe cu privirea ațintită spre mine.
Apoi a lăsat încet ceașca pe masă.
— Irina… noi nu ți-am spus niciodată că apartamentul acesta va fi al tău.
Am simțit cum îmi ia foc obrajii.
— Dar… era normal să cred asta.
Mama și-a împreunat mâinile.
— Normal pentru cine?
— Pentru orice copil.
— Nu, a spus tata liniștit. Un copil nu trebuie să-și construiască viitorul pe ceea ce vor lăsa părinții în urmă.
În sufragerie s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
— Eu am stat ani întregi în chirie… pentru că eram convinsă că într-o zi voi avea casa asta.
Mama a oftat.
— Și de ce nu ne-ai spus niciodată?
Am coborât privirea.
Nici eu nu știam răspunsul.
Poate pentru că mi se părea firesc.
Poate pentru că îmi era rușine.
Tata s-a apropiat de fereastră.
— Eu și mama ta am muncit aproape patruzeci de ani pentru apartamentul acesta.
Am plătit rate.
Am renunțat la concedii.
Am făcut sacrificii.
Iar acum, pentru prima dată, vrem să trăim și pentru noi.
S-a întors spre mine.
— Spune-mi sincer…
Dacă noi am mai avea douăzeci de ani, ai vrea să ne oprim din trăit doar ca să-ți lăsăm ție un apartament?
N-am putut răspunde.
Pentru că știam adevărul.
Nu.
Mama s-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Nu vindem casa ca să te pedepsim.
O vindem pentru că vrem să vedem lumea cât încă putem merge fără baston.
Roma.
Florența.
Santorini.
Locuri despre care am visat toată viața.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Pentru prima dată îi vedeam nu ca pe părinții mei.
Ci ca pe doi oameni care își amânaseră propriile visuri pentru mine.
— Îmi pare rău… am șoptit.
Mama m-a îmbrățișat.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare.
Trebuie doar să începi să-ți construiești propria viață.
O lună mai târziu, apartamentul fusese vândut.
Părinții mei se mutaseră într-un apartament mai mic, luminos, aproape de parc.
Cu banii rămași și-au cumpărat primele bilete spre Italia.
În dimineața plecării i-am dus la aeroport.
Mama radia de fericire.
Tata făcea poze la orice vedea.
Parcă întineriseră cu zece ani.
Înainte să intre la controlul de securitate, tata s-a întors spre mine.
— Și tu?
— Eu ce?
A zâmbit.
— Ai început să cauți apartament?
Am râs printre lacrimi.
— Da.
Am depus deja dosarul pentru credit.
Mi-a pus mâna pe umăr.
— Așa te vreau.
Când îți vei primi cheile, să știi că aceea va fi cu adevărat casa ta.
Nu pentru că ai moștenit-o.
Ci pentru că ai construit-o singură.
Șase luni mai târziu am semnat actele pentru primul meu apartament.
Era mic.
Avea nevoie de renovare.
Și urma să plătesc rata mulți ani.
Dar când am intrat prima dată în el și am răsucit cheia în ușă, am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem niciodată.
În aceeași seară am primit o fotografie de la părinții mei.
Zâmbeau pe o terasă din Toscana, cu un apus spectaculos în spate.
Sub poză, tata îmi scrisese doar atât:
„Noi ne trăim visul. Tu trăiește-l pe al tău.”
Am privit mesajul mult timp.
Și atunci am înțeles că cea mai valoroasă moștenire pe care mi-au lăsat-o nu era un apartament.
Ci curajul de a-mi construi singură viitorul.