Partea 2 – Continuarea 👉 În bucătărie s-a făcut liniște.
Mama lui Mihai zâmbea mulțumită.
Clara își sorbea cafeaua din cana mea preferată, de parcă ar fi locuit acolo de ani întregi.
L-am privit pe Mihai.
— Putem vorbi puțin?
A dat din cap.
Am intrat în dormitor și am închis ușa.
— Știai că vin?
— Da.
— Și de ce nu m-ai întrebat?
A oftat.
— Sunt mama și sora mea. Ce era să fac?
— Să-mi spui.
Să mă întrebi.
Să mă respecți.
El și-a trecut mâna prin păr.
— E doar două săptămâni.
Am zâmbit amar.
— Ai văzut valizele?
Nu sunt bagaje pentru două săptămâni.
Sunt bagaje pentru o mutare.
Mihai n-a răspuns.
Asta mi-a fost suficient.
A doua zi dimineață m-am trezit și n-am mai recunoscut nimic.
Condimentele mele dispăruseră din dulap.
Prosoapele mele erau mutate.
În frigider, fiecare raft avea câte un bilețel scris de Silvia.
„Nu atinge.”
În baie, toate produsele mele erau înghesuite într-un coș de plastic.
Pe rafturile mele stăteau cremele și parfumurile Clarei.
Am rămas câteva secunde privind în tăcere.
Casa mea dispărea încet, sub ochii mei.
Seara, când m-am întors de la serviciu, am găsit în living patru persoane pe care nu le cunoșteam.
Silvia servea cafea.
Râdea.
Le făcea turul apartamentului.
— Aici stăm noi.
M-am oprit în mijlocul sufrageriei.
— Cine sunt oamenii aceștia?
Silvia m-a privit de parcă întrebarea era absurdă.
— Vecinii mei cei noi.
Am vrut să le prezint apartamentul.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Apartamentul meu?
Clara a ridicat ochii din telefon.
— Nu mai dramatiza.
Doar bem o cafea.
Atunci am luat telecomanda și am închis televizorul.
Toată lumea s-a uitat spre mine.
— Vizita s-a terminat.
Unul dintre vecini s-a ridicat jenat.
Altul și-a cerut scuze.
În mai puțin de două minute, apartamentul era din nou gol.
Silvia era roșie de furie.
— Cum ai îndrăznit să mă faci de râs?
Am privit-o calm.
— Dumneavoastră m-ați făcut de râs în propria mea casă.
Exact atunci a intrat Mihai.
S-a uitat la mine.
Apoi la mama lui.
Apoi la valize.
— Ce s-a întâmplat?
Pentru prima dată n-am ridicat vocea.
I-am povestit tot.
Despre bucătărie.
Despre baie.
Despre vecini.
Despre faptul că nu mă mai simțeam acasă.
A ascultat fără să mă întrerupă.
La final s-a întors spre mama lui.
— Mamă…
Ai spus că veniți câteva zile.
Nu să vă mutați aici.
Silvia a ridicat imediat tonul.
— Ea te întoarce împotriva familiei!
Mihai a închis ochii câteva secunde.
Când i-a deschis din nou, părea alt om.
— Nu.
Tu ai depășit orice limită.
Vreau să vă faceți bagajele.
Astăzi.
Clara a izbucnit.
— Pentru ea ne dai afară?
— Nu.
Pentru că aceasta este casa noastră.
Și nimeni nu are voie să o transforme în casa lui fără să fie invitat.
O oră mai târziu, cele două valize leopardate dispăreau din nou în lift.
Silvia nu s-a uitat deloc spre mine.
Clara a trântit ușa liftului fără un cuvânt.
După ce au plecat, în apartament s-a așternut o liniște pe care nu o mai auzisem de zile întregi.
Mihai s-a apropiat încet.
— Iartă-mă.
Am crezut că exagerezi.
Abia acum am înțeles.
L-am privit câteva clipe.
— Să știi ceva.
Dacă astăzi ai fi ales-o pe mama ta…
Mâine nu mai locuiam aici.
A dat încet din cap.
— Știu.
În seara aceea am pus la loc fiecare lucru mutat din casă.
Nu pentru că rafturile erau importante.
Ci pentru că, odată cu ele, îmi recuperam și liniștea.
Și am înțeles că o casă nu este doar locul în care trăiești.
Este locul ale cărui granițe trebuie apărate, chiar și atunci când cei care încearcă să le încalce îți spun că sunt familie.