Partea 2 – Continuarea 👉 A doua zi dimineață am mers la bancă.
Aveam aproape cinci sute de mii de lei economisiți. Banii strânși într-o viață întreagă de muncă, bani pe care îi păstrasem mereu cu același gând:
„Să rămână copiilor.”
Funcționara m-a privit surprinsă.
— Sunteți sigură că doriți să lichidați toate depozitele?
Am zâmbit.
— Pentru prima dată după mulți ani, sunt absolut sigură.
În următoarele trei săptămâni am făcut totul în liniște.
Am găsit un cumpărător pentru casă.
Am semnat actele.
Mi-am cumpărat un apartament cochet, cu trei camere, într-un cartier liniștit din Sibiu.
Nu i-am spus nimic Andreei.
Ea era prea ocupată să-și caute serviciu și să vorbească la telefon despre cum „oricum casa va rămâne în familie”.
În dimineața în care notarul mi-a înmânat contractul final, am intrat în bucătărie și am pus actele pe masă.
— Am vândut casa.
Andreea a râs.
— Mamă, foarte amuzant.
— Nu glumesc.
Râsul i-a dispărut imediat.
— Cum adică ai vândut-o?
— Exact așa cum ai auzit.
— Dar… noi unde stăm?
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
Am privit-o calm.
— Eu mă mut la Sibiu. Voi trebuie să vă găsiți o locuință.
Fața i s-a albit.
— Mamă… casa asta trebuia să-mi rămână mie!
— Nu, Andreea.
Casa era a mea.
Și am hotărât ce fac cu ea.
A început să plângă.
— Cum poți să-mi faci asta?
— La fel cum ai putut tu să-mi spui că te dezgustă felul în care respir.
A rămas fără cuvinte.
Două zile mai târziu, firma de mutări încărca ultimele cutii.
Nepoții plângeau.
Lor le-am lăsat câte un plic cu bani pentru școală și câte o scrisoare în care le spuneam cât de mult îi iubesc.
Nu era vina lor.
Andreea mă urmărea din curte.
— Mamă… te rog… nu pleca.
Am închis portbagajul.
— Când ai spus că sunt inutilă, ai uitat un lucru.
— Ce?
— Că omul pe care îl considerai inutil era singurul care îți ținea viața în picioare.
Am urcat în mașină și am plecat.
Nu m-am uitat în oglinda retrovizoare.
Primele luni la Sibiu au fost ciudate.
Pentru prima dată după zeci de ani, nu mai trăiam pentru altcineva.
Mi-am făcut prietene.
M-am înscris la un curs de pictură.
Am început să călătoresc prin țară.
Mergeam unde voiam, când voiam.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mă mai simțeam vinovată că trăiesc pentru mine.
După aproape cinci luni, telefonul a sunat.
Era Andreea.
Plângea.
— Mamă… îmi pare rău.
Nu am întrerupt-o.
Mi-a povestit că și-a găsit un serviciu, că locuiește într-un apartament închiriat și că abia acum înțelege cât de greu este să plătești chirie, facturi, mâncare și tot ce înseamnă o familie.
Apoi a spus încet:
— Am fost nedreaptă. Nu tu erai inutilă. Eu eram prea oarbă ca să văd tot ce făceai pentru noi.
Am închis ochii.
Nu mai simțeam furie.
Doar liniște.
— Dacă vrei… putem veni să te vedem? întrebă ea.
— Da.
Au venit în weekend.
Nepoții au alergat direct în brațele mele.
Andreea a rămas în prag, cu ochii în lacrimi.
— Pot să te îmbrățișez?
Am făcut un pas spre ea.
— O mamă nu încetează niciodată să fie mamă.
Ne-am îmbrățișat mult timp.
Nu i-am dat banii.
Nu i-am promis că îi voi lăsa moștenirea.
În schimb, i-am oferit ceva ce valorează mult mai mult decât orice casă.
Șansa de a-și recâștiga mama.
Pentru că averea se poate pierde într-o zi.
Respectul, însă, trebuie câștigat.
Iar uneori, singura cale prin care cei dragi înțeleg cât valorezi… este să învețe, măcar pentru o vreme, cum arată viața fără tine.