Partea 2 – Continuarea 👉 Mariana a râs scurt.
— Ce tot spui, Andrei? Toată lumea știe că un bărbat ține casa pe umeri.
Andrei nu și-a mutat privirea de la ea.
— Nu. Toată lumea știe doar ce ai vrut tu să creadă.
A făcut câțiva pași până la biblioteca din living și a scos un dosar albastru.
L-a pus încet pe masă.
— Vedeți actul acesta?
Nimeni nu răspundea.
— Este contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Și?
Andrei a deschis dosarul.
— Proprietar: Ana.
A întors prima pagină spre toți cei de la masă.
— Data achiziției… cu șapte ani înainte să mă cunoască pe mine.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Mătușa Elena și-a pus ochelarii și a privit actele.
— Stai… apartamentul este doar al Anei?
— Da.
Mariana a încercat să zâmbească.
— Și ce dacă? Tot fiul meu plătește acum toate cheltuielile.
Andrei a clătinat încet din cap.
— Nu, mamă.
Și-a băgat mâna în buzunar și a scos un alt teanc de hârtii.
— Când am rămas fără serviciu aproape un an, cine a plătit rata la mașină?
Tăcere.
— Cine a plătit întreținerea?
Tăcere.
— Cine mi-a cumpărat costumul cu care m-am dus la primul interviu?
A ridicat privirea spre invitați.
— Ana.
M-am uitat la el fără să pot spune un cuvânt.
Nu știam că își amintește toate acele lucruri.
— Când eu eram la pământ, ea m-a ținut pe linia de plutire. N-a spus nimănui. Nici măcar vouă.
Mariana își pierdea încet siguranța.
— Tot mamă îți sunt…
— Și tocmai de aceea mă doare că ai ales ani întregi să umilești femeia care mi-a fost alături când eu nu mai aveam nimic.
A arătat spre mine.
— Dacă astăzi am un serviciu bun, o familie și liniște, este și datorită ei.
Apoi vocea lui a devenit rece.
— Dar de fiecare dată când ai venit aici ai făcut-o să se simtă străină în propria casă.
Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet.
Până și copiii din camera alăturată încetaseră să mai alerge.
Mariana și-a îndreptat spatele.
— Deci pentru ea îți întorci mama împotrivă?
— Nu.
Pentru dreptate.
Pentru respect.
Și pentru că mi-a luat doisprezece ani să înțeleg că tăcerea mea a rănit-o mai mult decât vorbele tale.
S-a apropiat de ușa de la intrare.
A luat cheia de rezervă care stătea în bolul din hol.
A întins-o spre mama lui.
— Știi de ce ai avut cheia apartamentului nostru?
Mariana n-a răspuns.
— Pentru că am avut încredere în tine.
A lăsat cheia în palma ei.
— Din seara asta nu o mai ai.
Femeia a rămas nemișcată.
— Cum adică?
— Înseamnă că, de acum înainte, vii aici doar dacă ești invitată.
Și doar dacă îți respecți nora.
Altfel, ușa aceasta rămâne închisă.
Mătușa Elena s-a ridicat prima.
— Andrei are dreptate.
Am rămas cu gura întredeschisă.
Nimeni nu o contrazisese vreodată pe Mariana.
Acum, unul câte unul, ceilalți au început să dea din cap.
— Ana n-a fost niciodată lipsită de respect.
— Întotdeauna ne-a primit frumos.
— Și mereu ai avut ceva de reproșat.
Mariana privea în jur uluită.
Pentru prima dată nu mai avea pe nimeni de partea ei.
Și-a luat geanta fără să mai spună nimic.
Ajunsă în prag, s-a întors spre Andrei.
— O să regreți.
El a clătinat liniștit din cap.
— Nu.
Singurul lucru pe care îl regret este că nu am făcut asta cu mulți ani în urmă.
Ușa s-a închis încet.
În apartament s-a așternut o liniște cum nu mai simțisem niciodată.
Andrei s-a apropiat de mine.
Mi-a luat mâinile între ale lui.
— Iartă-mă.
Am simțit lacrimile coborând fără să le mai pot opri.
— Pentru ce?
— Pentru fiecare dată când ai fost singură… deși eram lângă tine.
L-am îmbrățișat fără să spun nimic.
Iar în seara aceea am înțeles că uneori nu cuvintele schimbă o familie.
Ci momentul în care cineva are, în sfârșit, curajul să spună:
„Până aici.”