Partea 2 – Continuarea 👉 Am apucat găleata de gunoi înainte să apuc să mă răzgândesc.
— Dacă tot spuneți că fripturile erau bune doar de aruncat… atunci probabil nu vă deranjează nici gunoiul.
Lidia s-a întors nedumerită.
— Ce vrei să spui?
Am ridicat găleata și am răsturnat-o direct în geanta ei deschisă.
Zaț de cafea.
Coji de cartofi.
Șervețele murdare.
Resturi de legume.
Totul s-a prăbușit în pielea crem, iar un miros greu a umplut instant bucătăria.
— Ai înnebunit?! — a țipat ea.
— Nu. Doar fac ordine. Exact cum ați făcut și dumneavoastră în frigiderul meu.
Lidia încerca disperată să scuture geanta.
— Era un cadou de la Andrei!
— Iar fripturile erau cadoul meu pentru mine.
Cu mâinile tremurânde, și-a scos telefonul.
— Îl sun acum! O să vadă cine ești cu adevărat!
— Sunați-l.
A apăsat imediat pe numele lui.
— Andrei! Vino acasă! Soția ta a înnebunit! M-a atacat!
Am ascultat fără să spun nimic.
După câteva secunde am întins mâna.
— Pune telefonul pe difuzor.
— N-am de ce!
— Pune-l pe difuzor.
Poate că tonul meu a făcut-o să ezite, dar până la urmă a apăsat.
— Cristina? se auzi vocea lui Andrei.
— Sunt aici.
— Ce s-a întâmplat?
Am răspuns calm.
— Mama ta a intrat neanunțată în apartamentul nostru. A deschis frigiderul, a aruncat fripturile cumpărate pentru aniversarea mea și le-a dat câinilor, fiindcă a decis singură că sunt stricate. Când i-am cerut să plece, m-a insultat și m-a împins.
S-a lăsat o tăcere.
Apoi Andrei a întrebat:
— Mamă… ai aruncat carnea fără să o întrebi?
— Normal! Era neagră! Eu doar v-am salvat!
— Te-am întrebat altceva.
Ai întrebat-o înainte?
— Nu… dar…
— Atunci n-aveai niciun drept să umbli în frigiderul ei.
Lidia a rămas fără glas.
— Cum adică? Eu sunt mama ta!
— Și Cristina este soția mea.
Iar casa asta este și a ei.
Nu poți intra aici și arunca lucrurile altcuiva doar pentru că tu crezi că ai dreptate.
— Tu… tu ții cu ea?
Vocea îi tremura.
— Țin cu omul care nu a început scandalul.
Și, mamă…
Pleacă.
Acum.
Lidia a rămas câteva secunde nemișcată.
Nu se așteptase niciodată să audă cuvântul acesta de la propriul fiu.
Și-a luat geanta murdară, și-a îndreptat haina cu gesturi rigide și a ieșit fără să se mai uite înapoi.
Când Andrei a ajuns acasă, aproape o oră mai târziu, s-a oprit în pragul bucătăriei.
A privit frigiderul gol.
Bluza mea pătată.
Și urmele de cafea de pe gresie.
— Îmi pare rău, a spus încet.
Nu am răspuns imediat.
— Știi care este problema, Andrei?
Nu fripturile.
Nu geanta.
Problema este că mama ta s-a simțit suficient de îndreptățită încât să creadă că poate decide ce rămâne și ce dispare din casa noastră.
Iar asta s-a întâmplat pentru că, ani la rând, nimeni nu i-a spus vreodată „nu”.
A coborât privirea.
— Ai dreptate.
Mâine schimb yala.
Și cheia ei nu va mai deschide niciodată ușa asta fără invitația noastră.
L-am privit lung.
Nu știam dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat.
Dar pentru prima dată de când eram împreună, nu mai simțeam că lupt singură.
Uneori, o căsnicie nu se salvează în ziua în care totul merge bine.
Ci în ziua în care unul dintre cei doi are, în sfârșit, curajul să spună:
„Până aici.”