Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Soția ta ți-a lăsat ceva ce încă nu ai descoperit.
Am încremenit.
— Despre ce vorbiți?
Femeia își retrase mâna.
— Nu este vorba despre bani.
Se întoarse încet și începu să se îndepărteze.
— Stați! Ce înseamnă asta?
Se opri doar o clipă.
— Caută acolo unde păstra lucrurile pe care nu voia să le uite.
Apoi dispăru printre aleile cimitirului.
Am rămas câteva minute nemișcat.
Nu credeam în ghicitori.
Însă vorbele ei nu-mi ieșeau din minte.
În aceeași seară, după ce fetițele au adormit, am început să răscolesc prin lucrurile Elenei.
Am deschis sertare, cutii și albume foto.
Nimic.
Pe la miezul nopții mi-am amintit de vechea ei cutie de lemn, în care păstra scrisori, felicitări și bilețele din vacanțe.
Pe capac era gravat un singur cuvânt:
„Amintiri.”
Înăuntru se afla un plic pe care scria:
„Pentru Andrei. Doar dacă eu nu voi mai fi.”
Mi-au tremurat mâinile.
Am desfăcut plicul.
„Dragul meu,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că viața nu ne-a mai dat timpul pe care ni-l doream.
Te rog să nu te învinovățești pentru nimic.
Nu ai fi putut schimba ceea ce s-a întâmplat.
Dar poți schimba ceea ce urmează.”
Lacrimile îmi cădeau pe hârtie.
Am continuat.
„Știu că vei încerca să fii și mamă, și tată pentru fete.
Nu încerca să fii perfect.
Ele nu au nevoie de un tată perfect.
Au nevoie de tine.”
În plic mai era o cheie mică.
Atașată de ea se afla un bilețel.
„Seiful din bancă.”
Nu știam că Elena închiriase un seif.
A doua zi am mers la bancă.
Înăuntru am găsit trei cutii.
Prima conținea albume foto și filmări cu fetițele de când se născuseră.
A doua avea câte o scrisoare pentru fiecare aniversare importantă din viața lor: la zece ani, la optsprezece, în ziua nunții și chiar pentru momentul în care aveau să devină, la rândul lor, mame.
În a treia cutie era un jurnal.
În fiecare pagină, Elena povestea câte un moment frumos din viața noastră.
La final scrisese:
„Dacă vreodată vei simți că ai rămas singur, citește o pagină.
Așa vom mai petrece încă o zi împreună.”
Anii au trecut.
Fetele au crescut.
În fiecare aniversare le dădeam scrisoarea pregătită de mama lor.
De fiecare dată plângeam cu toții.
Într-o seară, fiica cea mare m-a întrebat:
— Tati… chiar ai întâlnit o ghicitoare?
Am zâmbit.
— Da.
— Crezi că știa cu adevărat viitorul?
M-am uitat spre fotografia Elenei.
— Nu știu.
Poate că femeia aceea nu văzuse nimic supranatural.
Poate doar observase expresia unui om care tocmai pierduse totul și a intuit că o soție atât de iubitoare nu ar fi plecat fără să lase în urmă un ultim semn de dragoste.
Dar, indiferent de explicație, cei 100 de lei pe care i-am dat în acea zi au schimbat cursul vieții mele.
Nu pentru că am aflat viitorul.
Ci pentru că m-au făcut să descopăr ultimul dar pe care femeia pe care am iubit-o îl pregătise pentru mine și pentru copiii noștri.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.