Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ramona a zâmbit mulțumită.
— În sfârșit, cineva înțelege că familia trebuie să se ajute între ea.
Am încuviințat din cap.
— Exact asta cred și eu.
Mama mă privea nedumerită.
Știa că pregătesc ceva.
Dar nu bănuia ce.
A doua zi dimineață am început să dau telefoane.
Mai întâi soțului meu.
Apoi mătușii Elena.
Unchiului Mihai.
Verișorilor.
Până la prânz, aproape toată familia știa că îi aștept la cină.
La ora șapte fără un sfert, sufrageria era plină.
Ramona a intrat cu aceeași siguranță pe care o avea întotdeauna.
S-a oprit însă imediat ce a văzut toată familia adunată.
— Ce se întâmplă aici?
— Ia loc, i-am spus calm.
S-a așezat fără să înțeleagă nimic.
În spatele nostru, lipit pe perete, era un panou mare acoperit cu un calendar.
Deasupra scria cu litere mari:
PROGRAMUL DE AJUTOR ÎN FAMILIE
Ramona s-a apropiat.
Primele căsuțe erau pline cu numele ei.
Sâmbătă.
Duminică.
Marți.
Joi.
Weekend după weekend.
— Ce este asta?
Am zâmbit.
— Programul tău.
— Programul meu?
— Da.
Sâmbăta o duci pe unchiul Mihai la medic.
Duminica mergi cu mătușa Elena la cumpărături.
Marțea gătești pentru mama.
Joia îl duci pe verișorul Andrei după copii.
Weekendul următor ajuți la curățenie la bunica.
Fața Ramonei s-a schimbat imediat.
— Glumești.
— Deloc.
— Eu am serviciu!
— Știm.
— Am copii!
— Știm și asta.
— Nu pot să-mi petrec tot timpul liber făcând favoruri tuturor!
În cameră s-a făcut liniște.
Mătușa Elena a fost prima care a vorbit.
— Exact.
Ramona s-a întors spre ea.
— Cum adică “exact”?
— Exact așa cum nici mama nu poate.
Ramona a rămas fără răspuns.
Soțul meu a deschis atunci agenda mamei.
— În ultimele opt săptămâni…
a avut grijă de copiii tăi de nouăsprezece ori.
Ramona a râs nervos.
— Nu are cum.
I-am întins agenda.
Era trecută fiecare zi.
Ora la care îi aducea.
Ora la care îi lua.
Uneori după zece ore.
Alteori chiar mai mult.
Ramona răsfoia paginile fără să mai spună nimic.
— Dar mama putea să spună nu…
Mama a ridicat încet privirea.
— Da.
Puteam.
Și trebuia.
De acum înainte o voi face.
Pentru prima dată, Ramona nu mai părea furioasă.
Părea rușinată.
— N-am crezut…
Mama a zâmbit blând.
— Știu.
Ai crezut că, dacă sunt pensionară, timpul meu nu mai valorează nimic.
Lacrimile au apărut în ochii Ramonei.
— Îmi pare rău…
Nimeni n-a spus nimic câteva clipe.
Apoi am luat calendarul uriaș de pe perete și am început să desprind bilețelele unul câte unul.
— Acesta a fost doar un exemplu.
Nu vrem să-ți trăiești viața pentru alții.
Voiam doar să vezi cum se simte.
Am făcut atunci un program adevărat.
Mama a ales singură două după-amiezi pe lună în care își dorea să stea cu nepoții.
În rest, Ramona și soțul ei și-au reorganizat programul, iar pentru două zile pe săptămână au găsit un program after-school.
Câteva săptămâni mai târziu am trecut din nou pe la mama.
Stătea pe terasă.
Bea cafea.
Citea o carte.
Și zâmbea.
— Astăzi nu vine nimeni? am întrebat.
A ridicat ceașca.
— Nu.
Astăzi este una dintre zilele pe care le-am ales eu.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, timpul îi aparținea din nou.
La următoarea masă în familie, Ramona a întins politicos bolul gol spre mama.
S-a oprit o clipă și a întrebat:
— Îmi mai dai puțină ciorbă… te rog?
Mama a zâmbit.
— Sigur.
Nu pentru că trebuia.
Ci pentru că, de data aceasta, cineva întrebase.