Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce faci? m-a întrebat Rodica.
— Compensarea.
— Ce compensare?
— Ați spus că timpul, munca și banii investiți în familie trebuie calculați. Calculăm tot.
Am început să scriu.
— Vara trecută v-am renovat balconul.
Rodica a ridicat mâna.
— Gabriel este fiul meu. Era normal să mă ajute.
— Sigur. Dar eu am lucrat trei zile acolo, iar după aceea am plătit și curățenia.
— Elena, nu fi ridicolă.
— De ce? Timpul meu nu are valoare?
Gabriel s-a așezat lângă mine.
— Continuă.
Rodica s-a uitat la el.
— Gabriel!
— Mamă, tu ai adus lista.
Am trecut mai departe.
— Când ați avut pneumonie, timp de aproape două săptămâni v-am dus mâncare și medicamente în fiecare zi.
— Eram bolnavă!
— Exact. Și noi v-am ajutat.
— Pentru că suntem familie.
Am lăsat pixul jos.
— Asta încerc să vă spun.
Rodica și-a strâns buzele.
Am continuat:
— Combustibilul pentru drumurile făcute la dumneavoastră. Cumpărăturile. Medicamentele pe care nu ni le-ați mai dat înapoi.
— Acum îmi scoți ochii pentru niște medicamente?
— Nu. Aplic regulile dumneavoastră.
Gabriel și-a trecut mâna peste gură, ascunzând un zâmbet.
— Și mai avem ceva, am spus.
Rodica s-a uitat la mine.
— Implanturile dentare.
Zâmbetul ei a dispărut.
Cu trei ani înainte îi împrumutasem douăsprezece mii de lei.
Nu făcusem contract.
Nu cerusem dobândă.
Rodica spusese atunci:
“Suntem familie. Ne reglăm noi când pot.”
Nu mai pomenisem niciodată banii.
Până acum.
— Aia a fost altceva, a spus.
— De ce?
— Aveam o problemă medicală.
— Iar noi aveam un copil mic atunci când ne-ați ajutat.
— Nu compara.
— Tocmai asta fac.
Am adunat cifrele.
Nu urmăream să obțin o sumă contabilă perfectă.
Voiam doar să duc logica ei până la capăt.
Când am terminat, am întors foaia spre ea.
— Dacă punem și cei douăsprezece mii împrumutați, după propriile dumneavoastră reguli nu noi vă datorăm bani.
Rodica nici nu s-a uitat bine.
— Nu accept socoteala asta.
— De ce?
— Pentru că lucrurile nu se calculează așa.
— Exact.
A tăcut.
— Când ne calculați nouă un cărucior oferit cadou și orele petrecute cu nepotul, se calculează. Când ajungem la ce am făcut noi pentru dumneavoastră, brusc suntem familie.
— Nu-mi răstălmăci vorbele.
— Nu le răstălmăcesc. Le aplic.
Rodica s-a întors spre Gabriel.
— Tu ce spui?
El nu a răspuns imediat.
— Te întreb pe tine. Îmi dai banii sau nu?
Acolo s-a schimbat discuția.
Nu mai era despre mine.
Nu mai putea spune că nora îi întorcea fiul împotriva ei.
Gabriel trebuia să răspundă.
— Nu, mamă.
Rodica a clipit.
— Ce?
— Nu îți datorăm douăzeci și opt de mii de lei.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Ai făcut lucruri pentru copilul tău și pentru nepotul tău. Și noi am făcut lucruri pentru tine.
— Deci eu am fost proastă.
— Nu.
— Am stat cu Andrei degeaba.
— Ai stat cu nepotul tău.
— V-am adus mâncare.
— Și noi ți-am dus.
— V-am cumpărat lucruri.
— Și noi ți-am cumpărat.
Rodica s-a ridicat.
— Foarte bine. Atunci de azi înainte nu mai primiți nimic de la mine.
— Bine, am spus.
S-a întors spre mine.
— Nici cu Andrei nu mai stau.
M-a durut replica.
Nu pentru mine.
Pentru băiatul nostru.
Rodica îl iubea, iar Andrei o iubea.
Dar nu puteam accepta ca relația lor să devină instrument într-o negociere financiară.
— Este alegerea dumneavoastră.
— Să vă găsiți bonă.
— Dacă va fi nevoie, vom găsi.
— Și să nu mă mai sunați când aveți probleme.
Gabriel s-a ridicat.
— Mamă, nimeni nu ți-a cerut să rupi relația cu noi.
— Ba da. Soția ta tocmai mi-a explicat cât valorează fiecare lucru.
— Tu ai venit cu factura.
Rodica și-a luat geanta.
Când a ajuns în hol, am văzut cheile în mâna ei.
— Mai este ceva.
S-a întors.
— Ce mai vrei?
— Cheia apartamentului.
A strâns-o în palmă.
— Poftim?
— Vrem cheia înapoi.
— De ce?
— Pentru că vrem să sunați înainte să intrați.
— Sunt mama lui Gabriel.
— Știu.
— Am cheia asta de când v-ați mutat.
— Tocmai.
Rodica s-a uitat spre fiul ei.
— Gabriel?
El a inspirat adânc.
— Elena are dreptate.
— Acum trebuie să cer voie să intru la copilul meu?
— În casa noastră, da.
— Nu vă dau nicio cheie.
A deschis ușa.
— Mamă…
— Dacă asta înseamnă familia pentru voi, descurcați-vă.
A plecat cu cheia.
Două zile nu ne-a răspuns.
În a treia zi, Gabriel i-a trimis un singur mesaj.
“Lasă cheia în cutia poștală, te rog.”
N-a făcut-o.
N-am mai discutat.
Am schimbat yala.
Rodica a aflat după aproape trei săptămâni.
A venit într-o sâmbătă dimineață cu două sacoșe pline.
A încercat cheia veche.
Nu a mers.
A sunat.
Gabriel a deschis.
— Ați schimbat yala?
— Da.
— Fără să-mi spuneți?
— Ți-am cerut cheia.
Rodica s-a uitat spre mine.
— Am adus niște lucruri pentru Andrei.
Într-o sacoșă erau mere, legume și două borcane.
În cealaltă era o geacă pentru copil.
Am rămas în prag.
— Sunt cadouri?
Rodica m-a privit lung.
— Ce întrebare e asta?
— Una simplă. Sunt cadouri sau trebuie să păstrez bonurile pentru factura de peste câțiva ani?
— Elena…
— Nu glumesc.
Gabriel nu a intervenit.
Rodica a coborât privirea spre sacoșe.
Pentru câteva secunde am crezut că se va întoarce și va pleca.
— Sunt cadouri, a spus în cele din urmă.
— Fără datorie?
A oftat.
— Fără datorie.
Am făcut un pas în lateral.
— Atunci intrați.
N-am rezolvat totul în ziua aceea.
Rodica a continuat o vreme să creadă că fuseserăm nerecunoscători.
Noi am continuat să credem că factura ei fusese absurdă.
Dar două lucruri nu s-au mai negociat.
Rodica nu a primit cheia noii yale.
Și nimeni n-a plătit cei douăzeci și opt de mii de lei.
Nici noi nu i-am cerut cei douăsprezece mii pentru implanturi.
Am lăsat împrumutul acolo unde fusese înainte de scandal.
Între oameni care, la momentul respectiv, se ajutaseră fără factură.
Câteva luni mai târziu, Rodica a venit cu o pungă de roșii din grădină.
Mi-a întins-o de la ușă.
— Le vrei?
— Depinde.
A ridicat ochii spre tavan.
— Sunt gratis, Elena.
Am luat punga.
— Atunci le vreau.
Rodica a intrat numai după ce am poftit-o înăuntru.
Nu devenise alt om peste noapte.
Dar învățase diferența dintre a ajuta o familie și a cumpăra, în rate, dreptul de a o conduce.