Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Monica a râs scurt.
— Gabriela lucrează la cadastru și acum se crede proprietară.
Notarul n-a răspuns.
A deschis mapa mea.
Primul document era o copie din evidențele vechi ale terenului.
Al doilea provenea dintr-o arhivă ulterioară.
Numerele de identificare nu se potriveau cu istoricul pe care Monica îl prezentase pentru casă.
Mai exista și un act vechi în care apărea numele tatălui meu.
Notarul le-a comparat câteva minute.
Monica și-a pierdut răbdarea.
— Sunt niște hârtii vechi. Eu am act de proprietate.
— Aveți, a răspuns notarul. Dar există o problemă în istoricul anterior al imobilului care trebuie clarificată.
Răzvan s-a aplecat spre birou.
— Ce înseamnă asta?
— Că astăzi nu autentific această operațiune.
Monica s-a ridicat.
— Din cauza ei?
— Din cauza documentelor.
— Casa este a mea de zeci de ani!
— Este posibil ca dreptul dumneavoastră să fie perfect valabil. Dar eu nu voi autentifica un nou transfer cât timp există această neconcordanță.
Monica s-a întors spre mine.
— Ai făcut asta intenționat.
— Am verificat niște acte.
— Șase luni ai stat în casa mea și ai săpat după mine?
— Șase luni am încercat să aflu de ce documentele nu se potrivesc.
Răzvan m-a privit cu o furie pe care nu încerca s-o ascundă.
— Știai și nu mi-ai spus?
— Dacă îți spuneam, ce făceai?
A tăcut.
Am arătat spre mama lui.
— Exact.
Monica și-a strâns mapa.
— Să nu-ți imaginezi că o să iei casa asta cu niște copii găsite prin arhive.
— Nu-mi imaginez nimic. Tocmai de aceea vreau să fie clarificat legal.
— Și până atunci?
— Până atunci nu mai donați nimic.
Răzvan s-a ridicat.
— Gabriela, ajunge.
M-am uitat la el.
— Ce să ajungă?
— Ai obținut ce voiai. Ai blocat actele.
— Eu voiam să aflu dacă soția ta și fiica ta urmau să rămână fără casă, iar tu știai și nu mi-ai spus.
— Mama nu ne-ar fi lăsat pe drumuri.
Monica a intervenit:
— Pe ea, poate. Pe Teodora niciodată.
M-am întors spre ea.
— Tocmai ați spus cu voce tare diferența.
Răzvan a încercat să mă oprească atunci când mi-am luat geanta.
— Unde pleci?
— La mama.
— Pentru cât timp?
— Cu Teodora? Până când știu în ce casă locuiesc.
— Și eu?
— Tu tocmai ai ales unde stai.
Am plecat.
Monica nu a cedat.
În săptămânile următoare a susținut că actele vechi nu schimbau nimic și că familia ei investise bani în proprietate timp de ani întregi.
Răzvan a rămas cu ea.
La început m-a sunat ca să mă convingă să renunț.
Apoi a schimbat tactica.
— Am băgat și eu bani în casa aia.
— Știu.
— Am schimbat centrala. Am renovat două camere.
— Păstrează facturile.
— Deci recunoști că am drepturi.
— Recunosc că investițiile trebuie discutate. Nu că o casă devine automat a ta pentru că ai zugrăvit-o.
— Vorbești cu mine ca la serviciu.
— Pentru că atunci când am vorbit cu tine ca soția ta, ai ales să taci.
A urmat procedura pe care Monica sperase că n-o voi începe niciodată.
Am cerut verificarea întregului istoric al proprietății.
N-a existat un singur document care să rezolve totul.
Au existat registre vechi, acte succesive și înscrieri care trebuiau comparate.
Dar imaginea care a rezultat a fost suficient de clară.
Terenul fusese cumpărat inițial de tatăl meu.
După moartea lui, mama mea rămăsese cu situația juridică neclarificată.
Monica, care o ajutase atunci cu actele, ajunsese ulterior înscrisă ca proprietar în baza unei succesiuni de documente a căror valabilitate a fost contestată.
Monica a luptat.
A spus că plătise taxe zeci de ani.
Că întreținuse proprietatea.
Că investise bani.
Că mama mea știa situația și o acceptase.
Mama mea a negat.
Procesul n-a durat trei zile și nici trei săptămâni.
În perioada aceea, eu și Teodora am locuit la mama.
Răzvan a venit o singură dată să discutăm fără Monica.
— Dacă renunți la casă, putem salva căsnicia.
L-am privit câteva secunde.
— Asta este oferta ta?
— Încerc să țin familia întreagă.
— Atunci spune-i mamei tale să renunțe ea.
— Știi că nu va face asta.
— Și știi că nici eu nu voi face.
S-a ridicat.
— Atunci ce mai avem?
— O fiică. Și un divorț de terminat.
De data aceea nu m-a contrazis.
Clarificarea proprietății a stabilit în cele din urmă că Monica nu putea păstra dreptul asupra întregului imobil în forma în care pretinsese.
Drepturile provenite din proprietatea tatălui meu au fost recunoscute pe linia familiei mele, iar înscrierile au fost corectate prin procedurile necesare.
Investițiile făcute de-a lungul anilor au rămas o problemă separată.
Nu i-am scos pe Răzvan și pe Monica în stradă în aceeași seară.
Au avut timp să-și strângă lucrurile și să plece după ce situația juridică a devenit clară.
Eu și Răzvan am divorțat.
Teodora a rămas cu mine, iar tatăl ei a continuat să o vadă conform înțelegerii stabilite între noi.
Nu i-am interzis niciodată să fie tatăl ei.
Doar n-am mai acceptat să fie soțul meu.
În ziua în care eu și Teodora ne-am întors definitiv în casă, am găsit camerele aproape goale.
Fetița și-a lăsat rucsacul în hol.
— Acum putem să rămânem?
— Da.
— Și bunica Monica?
— Va locui în altă parte.
Teodora a dat din cap și a fugit să-și vadă camera.
Am rămas singură în hol.
Cu luni înainte, Monica îmi spusese în fața notarului că în casa aceea nu reprezentam nimic.
Nu mapa mea îi dovedise contrariul.
Mapa doar o obligase să se oprească.
Restul îl făcuseră lunile în care ea luptase să păstreze casa, Răzvan alesese să rămână lângă ea, iar eu refuzasem să renunț.
Casa a rămas în familia din care provenise.
Răzvan a rămas tatăl Teodorei, dar nu soțul meu.
Iar Monica nu a mai avut niciodată puterea să decidă dacă eu și fiica mea aveam sau nu voie să locuim acolo.