Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Constantin a murit acum trei zile, mi-a spus bărbatul.
Am rămas cu ochii la el.
Știam că era bolnav.
Nu știam că se terminase.
— Îmi pare rău, am spus.
Sorin s-a apropiat.
— Cine sunteți?
— Adrian Marinescu. Mă ocup de executarea dispozițiilor lăsate de domnul Constantin Dumitrescu.
Tudor a privit dosarul.
— Și ce treabă are grădinarul cu asta?
Bărbatul s-a uitat la el, apoi la mine.
— Domnul Constantin a lăsat instrucțiuni care îl privesc direct pe domnul Munteanu.
Sorin n-a mai zâmbit.
Ne-am retras într-o cameră a vilei, departe de invitați.
Acolo am aflat ce făcuse Constantin.
Vila și terenul pe care le îngrijisem timp de douăzeci și doi de ani îmi fuseseră lăsate mie.
Nu întreaga lui avere.
Nu firmele și celelalte proprietăți.
Doar locul acela.
Sorin s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.
— Este imposibil.
Adrian a rămas calm.
— Testamentul există și produce efectele prevăzute de lege, sub rezerva procedurilor succesorale și a oricăror contestații.
— Unchiul meu era bolnav!
Apoi Sorin s-a întors spre mine.
— De când știai?
— Nu știam.
— Nu te cred.
Tudor a râs, dar de data aceasta fără urmă de amuzament.
— Ai lucrat aici douăzeci de ani și acum vrei să ne iei casa?
M-am uitat la pata de vin de pe cămașa mea.
— Eu n-am cerut nimic.
— Atunci renunță.
A spus-o imediat.
De parcă era atât de simplu.
— Dacă nu vrei casa, renunță la ea.
— Tudor, a intervenit tatăl lui.
— Ce? Dacă nu a făcut nimic pentru asta, de ce să o ia?
M-am uitat spre el.
— Nimic?
A tăcut.
Am arătat spre fereastră.
— Vezi grădina aceea?
N-a răspuns.
— Am plantat primul rând de tei când tu încă nu mergeai la școală. Am refăcut trandafirii după înghețul din 2012. Am stat aici nopți întregi când furtuna a rupt copacii din spate. Dar nu pentru asta mi-a lăsat Constantin proprietatea.
Sorin s-a întors brusc.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că am fost prietenul lui.
Pe chipul lui a apărut neîncrederea.
Constantin și cu mine crescuserăm în același sat.
Ne despărțiseră anii, banii și viețile diferite, dar nu complet.
În ultimii unsprezece ani îl vizitasem aproape săptămânal.
Uneori vorbeam.
Alteori jucam table.
În lunile grele stăteam lângă el fără să spunem mare lucru.
Familia Dumitrescu nu știuse.
— Minți, a spus Sorin.
— Atunci contestă testamentul.
Asta a și făcut.
În lunile următoare, povestea s-a schimbat complet.
Nu mai eram “Ilie, grădinarul”.
Eram, după versiunea lor, omul care profitase de un bătrân bolnav.
Sorin susținea că Constantin fusese influențabil.
Tudor spunea oricui îl asculta că mă apropiasem de el pentru avere.
M-a durut mai mult decât gluma cu vinul.
Dar relația mea cu Constantin nu începuse înaintea testamentului.
Exista de zeci de ani.
Vizitele puteau fi confirmate.
La fel și faptul că testamentul fusese făcut într-o perioadă în care Constantin își administra singur afacerile și lua propriile decizii.
Familia a continuat să lupte o vreme.
Eu am continuat să muncesc.
Nu m-am mutat în dormitorul mare.
Nu mi-am cumpărat mașină.
În fiecare dimineață eram tot în grădină.
Doar că acum, când Sorin mă vedea printre trandafiri, nu mai putea pretinde că nu exist.
În cele din urmă, demersul lor nu a schimbat dispoziția lui Constantin.
Vila și terenul au rămas la mine.
A venit apoi întrebarea pe care o amânasem luni întregi.
Ce fac cu familia Dumitrescu?
Sorin m-a găsit într-o dimineață lângă seră.
— Cât timp avem?
Nu mai vorbea cu mine ca înainte.
— Trei luni.
S-a uitat surprins.
— Ne lași trei luni?
— Aveți nevoie de timp să vă găsiți alt loc.
— După tot ce s-a întâmplat?
— Nu vă dau trei luni pentru că mi-ați tratat bine.
Am pus foarfeca de grădină jos.
— Vi le dau pentru că eu aleg ce fel de om sunt.
Tudor nu și-a cerut niciodată scuze.
Nici Sorin.
Dar la sfârșitul celor trei luni au plecat.
În ultima dimineață, Tudor a trecut pe lângă mine cu o cutie în brațe.
S-a oprit.
Pentru o clipă am crezut că va spune ceva.
N-a spus.
A mers mai departe.
Am rămas lângă trandafiri până când ultima mașină a ieșit pe poartă.
După plecarea lor, viața mea nu s-a transformat într-un basm.
Casa era prea mare pentru mine, iar întreținerea ei costa.
Am păstrat o parte a proprietății așa cum fusese și am continuat să lucrez în grădină.
Nu pentru salariu.
Pentru că asta știam și asta îmi plăcea.
Într-o dimineață, m-am oprit lângă fântâna unde Tudor îmi vărsase vinul pe cămașă.
Trandafirii aveau nevoie de apă.
Am deschis furtunul.
Cu câteva luni înainte, oamenii care locuiau acolo râseseră de bătrânul grădinar.
Acum ei locuiau în altă parte.
Eu rămăsesem.
Nu pentru că fusesem “doar grădinarul”.
Ci pentru că omul pe care Constantin îl considerase prieten până la sfârșit fusese exact acel grădinar.