Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Daniela și-a strâns geanta la piept.
— Garajul tatălui tău.
Andrei a rămas nemișcat.
— Garajul pe care mi-ai spus că l-ai vândut?
— Nu l-am vândut.
— Îl închiriezi?
— Da.
— De când?
Daniela a evitat să-l privească.
— De câțiva ani.
— Și cât primești?
— Nu văd ce legătură are.
— Are legătură cu faptul că îmi spui în fiecare lună că nu-ți ajunge pensia.
— Pentru că nu-mi ajunge!
— Dar ai și chiria.
— Banii aceia nu se ating.
Andrei a râs scurt.
— Cum adică nu se ating?
— Sunt pentru bătrânețe. Pentru urgențe. Dacă pățesc ceva, cine crezi că mă ajută?
— Eu te ajut deja.
Daniela s-a ridicat în glas.
— Pentru că ești fiul meu!
— Atunci de ce venitul tău trebuie economisit, iar al meu trebuie cheltuit?
A tăcut.
Andrei a continuat:
— În fiecare lună îți trimit bani. Elena lucrează noaptea după ce adoarme Vlad ca să ne plătim rata. Strângem pentru hainele copilului și pentru un apartament în care să încăpem. Iar tu intri aici și o cerți pentru că și-a cumpărat mâncare din banii ei.
— Nu-mi socoti tu mie banii!
— Exact asta îți cer și eu. Nu-i mai socoti pe ai noștri.
Daniela s-a întors spre mine.
— Asta voiai, nu? Să-mi întorci fiul împotriva mea.
N-am apucat să răspund.
— Nu Elena a închiriat garajul și m-a mințit, a spus Andrei.
— Nu te-am mințit. Am vrut să am o siguranță.
— Și transferurile mele?
— Sunt altceva.
— De ce?
Daniela și-a ridicat bărbia.
— Pentru că eu te-am crescut. Am muncit pentru tine. Am plătit școală, haine, meditații. Nu ți-am cerut nimic atunci.
— Eram copil, mamă.
— Și?
— Un copil nu face credit la părinți pentru că este crescut.
Daniela s-a albit la față.
— Frumos. După tot ce am făcut, asta aud.
— Nu. Auzi că nu te abandonez. Dacă ai nevoie de medicamente, doctor sau o cheltuială pe care n-o poți acoperi, mă suni și te ajut.
A făcut o pauză.
— Dar transferul lunar se oprește.
— Nu îndrăznești.
— Ba da.
— Și cizmele?
Andrei s-a uitat spre ele.
— Dacă ai nevoie de cizme, cumpără-le din chiria pe luna asta.
Daniela și-a luat geanta.
— De azi înainte să nu-mi mai cereți nimic.
— Nu ți-am cerut bani.
— Nici să nu mă sunați să stau cu Vlad.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Andrei însă nu a cedat.
— Relația ta cu nepotul tău este alegerea ta. Nu o cumpăr cu transferuri lunare.
Daniela s-a îndreptat spre ușă.
Atunci Andrei a observat cheia apartamentului nostru prinsă de brelocul ei.
— Mamă.
— Ce mai vrei?
— Lasă cheia.
S-a întors brusc.
— Poftim?
— Cheia noastră.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— Am avut întotdeauna cheie.
— Pentru urgențe. Nu ca să intri fără să suni și să-mi cerți soția în casa ei.
Daniela a strâns brelocul în palmă.
— Nu ți-o dau.
— Atunci schimbăm yala.
M-a privit cu o furie rece.
— Ai câștigat, Elena.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Nu ea a câștigat. Eu am întârziat prea mult să spun lucrurile astea.
Daniela a plecat cu cheia.
Două zile mai târziu am schimbat yala.
Transferul automat s-a oprit în aceeași lună.
Nu ne-am îmbogățit.
Rata a rămas.
Garsoniera a rămas la fel de mică.
Eu am continuat să lucrez, iar Andrei a rămas la serviciul lui.
Dar pentru prima dată, banii pe care îi câștigam rămâneau întâi pentru casa noastră și pentru Vlad.
Daniela nu ne-a vorbit câteva săptămâni.
Apoi l-a sunat pe Andrei.
— Am programare la cardiologie. Trebuie să fac niște analize.
— Trimite-mi lista și te ajut, i-a spus.
— Nu vreau pomana voastră.
— Atunci plătește-le tu.
A închis.
Două zile mai târziu i-a trimis lista.
Andrei a plătit analizele direct.
Nu i-a transferat bani în cont.
Așa a rămas regula.
Dacă exista o nevoie reală, o ajuta.
Dacă Daniela cerea bani doar pentru că el era fiul ei, răspunsul era nu.
Relația nu s-a reparat complet.
Daniela a continuat să creadă că eu avusesem prea multă influență asupra lui.
Uneori venea să-l vadă pe Vlad.
Dar suna înainte.
Nu mai avea cheia.
Și nu mai știa în ce zi intra salariul lui Andrei ca să-și calculeze partea.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, am pus cina pe aceeași masă mică.
Andrei s-a uitat la borcanul cu roșii uscate și a zâmbit.
— Mai avem voie?
— Nu știu. Sunt cam extravagante.
A râs.
Vlad dormea în camera care era, de fapt, tot camera noastră.
Nu aveam încă apartamentul mai mare.
Nu aveam salarii de trei ori mai mari și nici o viață fără griji.
Aveam însă o regulă pe care Andrei n-a mai încălcat-o:
își ajuta mama când avea nevoie.
Dar nu-și mai sărăcea propria familie ca ea să-și păstreze banii neatinși.