Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Daniela a fost prima care și-a revenit.
— Și pentru asta vrei să arunci patru ani de căsnicie?
M-am uitat la ea.
— Nu dumneavoastră decideți pentru ce divorțez.
Gabriel s-a ridicat.
— Ioana, putem discuta fără mama?
— Sigur. Spune-i să plece.
Daniela a rămas cu gura întredeschisă.
— Eu să plec?
Gabriel n-a spus nimic.
Atât mi-a trebuit.
Am intrat în dormitor și am scos o geantă.
El a venit după mine.
— Unde te duci?
— Nu știu încă.
— Exact.
M-am întors.
— Ce?
— Ai auzit. Unde o să te duci?
Pentru o secundă, n-am putut spune nimic.
Era aceeași siguranță pe care o auzisem la restaurant.
— Ai dreptate, Gabriel. În seara asta chiar nu știu unde mă duc.
Am pus câteva haine în geantă.
— Dar asta nu înseamnă că rămân aici.
Atunci a schimbat tonul.
— Ioana, n-am o relație cu Mara.
— O țineai de talie.
— Am băut.
— Și când ai spus că sunt prea cuminte ca să plec tot băutura vorbea?
— A fost o prostie.
— Creditul a fost tot o prostie?
S-a încruntat.
— Ce legătură are?
— Tu ai făcut legătura. Ai spus că nu plec pentru că am creditul.
— Păi îl ai.
Asta a fost tot.
Mi-am închis geanta.
Daniela mă aștepta pe hol.
— Dacă ieși acum pe ușa aia, să nu crezi că dispare rata.
— Știu.
— Și cine o plătește?
— Deocamdată, eu.
A pufnit.
Probabil credea că tocmai câștigase.
Am deschis ușa.
— Dar faptul că plătesc un credit nu înseamnă că trebuie să plătesc și cu restul vieții mele.
În primele două nopți am dormit într-o cameră mică de serviciu de la teatru.
Nu era o soluție.
Era doar un loc în care puteam închide ușa.
După aceea am găsit o garsonieră mobilată modest, la douăzeci de minute de serviciu.
Când am plătit garanția și prima chirie, aproape că mi s-a făcut rău.
Rata creditului continua să plece.
Chiria se adăugase.
Pentru prima dată după ani întregi trebuia să calculez dacă îmi permit și factura la curent, și mâncarea până la salariu.
Gabriel a început să mă sune.
Primele mesaje au fost blânde.
“Putem repara asta.”
“Nu merită să distrugem o căsnicie.”
“Mara nu înseamnă nimic.”
După ce a înțeles că nu mă întorc, tonul s-a schimbat.
“Tu ai semnat creditul.”
“Să nu crezi că mă obligi să-l plătesc.”
“Eu nu am contract cu banca.”
Ultimul mesaj mi-a arătat ce trebuia să fac.
Am scos toate actele pe care le păstrasem.
Contractul de credit.
Transferul banilor.
Facturile lucrării.
Mesajele dintre mine și Gabriel din perioada în care apăruse paguba.
Am mers cu ele la un avocat.
Nu mi-a promis minuni.
Mi-a spus exact lucrul pe care nu voiam să-l aud:
— Față de bancă, dumneavoastră sunteți obligată să plătiți dacă împrumutul este pe numele dumneavoastră. Divorțul nu șterge contractul.
— Atunci el scapă?
— Nu am spus asta. Destinația banilor și raporturile dintre dumneavoastră pot fi discutate separat. Dar va trebui demonstrat. Și poate dura.
— Cât?
— Nu vă pot promite.
Am ieșit de acolo furioasă.
Nu pe avocat.
Pe mine.
Pentru că o parte din mine încă sperase să existe o hârtie care să spună: “Ai fost înșelată, deci datoria dispare.”
Nu exista.
Am continuat să plătesc.
Și am început divorțul.
Când Gabriel a primit actele, a venit la teatru.
M-a așteptat la ieșire.
— Chiar faci asta?
— Da.
— După tot ce am construit?
— Ce am construit?
— O familie.
— Tu îi spuneai Marei că sunt prea cuminte ca să plec.
— Eram beat.
— Nu erai atât de beat încât să uiți de credit.
Fața i s-a întărit.
— Dacă începi să-mi ceri bani pentru lucrarea aia, contest tot.
— Contestă.
— Poate dura ani.
— Știu.
A rămas tăcut.
Cred că acolo a înțeles pentru prima dată că amenințarea nu mai funcționa.
Nu pentru că devenisem brusc bogată.
Nu devenisem.
Nu pentru că apăruse cineva să-mi plătească datoriile.
Nu apăruse.
Pur și simplu acceptasem că plecarea avea un preț.
Și eram dispusă să-l plătesc.
Gabriel a încercat și altfel.
A venit cu flori.
A spus că terminase cu Mara.
După aceea a spus că mama lui era bolnavă de supărare.
Apoi că măcar ar trebui să mă întorc până se clarifică situația financiară.
Am refuzat de fiecare dată.
Când divorțul a ajuns suficient de departe încât discuțiile despre bani nu mai puteau fi evitate, Gabriel a început să negocieze.
Nu din remușcare.
Din calcule.
Știa și el că existau transferuri, facturi și mesaje care arătau foarte clar pentru ce fuseseră folosiți banii împrumutați de mine.
Nu mi-am recuperat peste noapte tot ce plătisem.
Nici nu s-a întâmplat vreo minune prin care banca să-i mute pur și simplu creditul lui.
Am ajuns la o înțelegere financiară prin care Gabriel urma să-mi restituie treptat o parte importantă din suma achitată pentru obligația creată de lucrarea lui.
Eu am rămas în continuare responsabilă față de bancă pentru creditul semnat de mine.
Nu era victoria perfectă.
Era realitatea.
Divorțul s-a finalizat.
Gabriel a rămas cu viața lui.
Nu m-a interesat dacă Mara a rămas sau nu lângă el.
Daniela nu m-a mai sunat după ce a înțeles că nu mă întorc.
Eu am rămas în garsoniera mea.
Am continuat să lucrez la teatru.
După câteva luni am primit mai multe responsabilități în atelier și o mărire modestă de salariu.
Nu mi-a schimbat viața.
Dar m-a ajutat.
Într-o seară de noiembrie, aproape la un an după petrecerea aceea, am ieșit ultima din teatru.
Ploua mărunt.
Am stat câteva secunde sub copertină și mi-am amintit ce spusese Gabriel:
“E prea cuminte ca să plece. N-are unde să se ducă.”
Într-un singur lucru avusese dreptate.
În noaptea aceea chiar nu avusesem unde să mă duc.
Plecasem oricum.
Creditul nu dispăruse.
Problemele nu dispăruseră.
Dar nici eu nu mă mai întorsesem.
Și asta fusese partea pe care Gabriel n-o calculase.