Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
— Nu fac niciun test.
Carmen a tăcut.
— Radu, nu te grăbi.
— Nu mă grăbesc.
— Îți cer doar să fii sigur.
— Sunt sigur.
— Pentru că vrei să fii.
Radu s-a uitat la mine.
— Pentru că este fiica mea.
— Și dacă peste câțiva ani afli altceva?
— Mamă, ajunge.
— Nu ajunge. Apartamentul ăsta, tot ce ai…
— Ce legătură are apartamentul?
— Are. Eu am muncit douăzeci de ani pentru el. Nu vreau ca într-o zi să ajungă pe mâna unei femei care te-a mințit și a unui copil care poate nici măcar nu este al tău.
Radu s-a făcut alb la față.
— Să nu mai vorbești niciodată așa despre Dacia.
— Eu încerc să te protejez.
— De soția mea și de copilul meu?
— De posibilitatea să fii luat de prost.
— Gata.
A închis.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Radu a pus telefonul pe masă.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru ea.
— Nu tu ai spus lucrurile alea.
— Dar eu am lăsat-o să intre în viața noastră până a ajuns să creadă că are dreptul să le spună.
M-am uitat la el.
— Mâine vine din nou.
— Nu vine.
— Are cheie.
Radu n-a răspuns.
— Eu rămân aici singură cu Dacia cât tu ești la serviciu. Nu vreau să mă trezesc cu mama ta în casă după ce tocmai mi-a spus că fetița mea poate fi copilul altui bărbat.
— Vorbesc cu ea.
— Ai vorbit cu ea de trei ani.
A coborât privirea.
— Atunci ce vrei să fac?
— Schimbăm yala.
Radu m-a privit.
Pentru o clipă am văzut ezitarea.
Apartamentul fusese cumpărat de Carmen.
Cheia ei existase din prima zi.
Radu crescuse cu ideea că mama lui putea intra oriunde în viața lui pentru că ea fusese omul care plătise, reparase și rezolvase tot.
— Anca…
— Dacă nu poți schimba o yală fără aprobarea mamei tale, atunci problema noastră e mai mare decât testul ADN.
A rămas tăcut.
Apoi a dat din cap.
— O schimbăm.
Două zile mai târziu aveam alte chei.
Carmen a aflat luni.
A sunat o dată la interfon.
N-am răspuns.
După câteva minute s-au auzit pași pe palier.
Apoi cheia ei a intrat în yală.
Sau a încercat.
Metalul s-a lovit de mecanismul nou.
O dată.
De două ori.
Apoi soneria.
— Radu!
El era acasă.
S-a dus la ușă și a deschis-o doar atât cât să poată sta în prag.
— De ce ai schimbat yala?
— Pentru că aveai o cheie pe care nu mai vrem s-o folosești.
— Eu ți-am cumpărat apartamentul!
— Și l-ai trecut pe numele meu.
— Pentru că ești fiul meu!
— Exact.
Carmen a încercat să treacă.
Radu nu s-a dat la o parte.
— Nu intri.
— Mă ții la ușă?
— Da.
Am ieșit pe hol cu Dacia în brațe.
Când m-a văzut, Carmen și-a schimbat imediat privirea.
— Uite cine a câștigat.
— Nu este un concurs, am spus.
— Ba exact asta ai vrut. Apartamentul, copilul, acum fiul meu.
Radu a intervenit:
— Mamă, oprește-te.
— Fă testul și mă opresc.
— Nu.
— Îl plătesc eu.
— Nu.
— Se poate face discret.
— Nu.
— De ce te împotrivești atât dacă ești sigur?
Radu a ridicat vocea pentru prima dată.
— Pentru că nu-mi testez copilul ca să satisfac suspiciunea ta!
Carmen s-a uitat spre mine.
— Ea te-a pus să schimbi yala.
— Da.
Nu mă așteptam să recunoască atât de simplu.
Nici Carmen.
— Și ai făcut ce ți-a spus?
— Pentru că avea dreptate.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Știu ce ai făcut.
— Nu, nu știi! Eu am muncit pentru apartamentul ăsta. Eu te-am crescut. Eu am renunțat la lucruri ca să nu-ți lipsească nimic.
— Și îți sunt recunoscător.
— Așa arată recunoștința?
Radu s-a uitat câteva secunde la ea.
— Dacă apartamentul înseamnă că ai dreptul să-mi acuzi soția de infidelitate și copilul că nu e al meu, putem pleca din apartament.
Carmen a încremenit.
— Ce?
— Ai auzit.
— Unde să pleci?
— În chirie, dacă trebuie.
— După ce eu am muncit o viață ca tu să nu stai cu chirie?
— Prefer să plătesc chirie decât să-mi cresc copilul într-o casă în care tu crezi că ai cumpărat și dreptul de a conduce familia dinăuntru.
Pentru prima dată, Carmen n-a avut răspuns imediat.
Apoi s-a uitat la mine.
— Tu l-ai întors împotriva mea.
— Nu, mamă, a spus Radu. Asta ai făcut singură.
Fața ei s-a schimbat.
— Bine. Alege-o pe ea.
— Nu aleg între voi.
— Exact asta faci.
— Aleg să nu-mi umilesc soția.
— O să regreți.
— Poate.
A făcut un pas înapoi.
— Când o să afli că fata nu e a ta, să nu vii la mine.
Radu a închis ușa.
Carmen nu a mai avut cheie.
Dar conflictul nu s-a terminat acolo.
Au început mesajele.
Îi spunea lui Radu că eu îl manipulez, că vreau apartamentul și că îl voi lăsa fără nimic.
El răspundea rar.
Nu i-a dat altă cheie.
Nu a cerut testul.
Și nu m-a rugat să fac unul “doar ca să avem liniște”.
După aproape trei săptămâni l-a sunat mătușa lui.
Radu a vorbit cu ea în sufragerie.
Eu eram cu Dacia în dormitor când l-am auzit spunând:
— Cum adică mama a mai trecut prin asta?
Când a închis, a venit la mine.
— Trebuie să-ți spun ceva.
M-am așezat.
— Când m-am născut eu, tata a acuzat-o pe mama că nu sunt copilul lui.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Pe Carmen?
— Da.
— Din același motiv?
— Nu semănam cu el. Eram mai roșcat, mai slab. Familia lui a început să vorbească. Tata i-a spus mamei că vrea să știe sigur dacă sunt al lui.
M-am uitat spre Dacia.
— Deci ea știa exact cum se simte.
— Da.
— Și mi-a făcut mie același lucru.
Radu a dat din cap.
Nu mi-a spus că trebuia s-o înțeleg.
Nu mi-a cerut s-o iert.
Asta a contat.
Câteva zile mai târziu, Carmen i-a cerut să ne vedem.
Am refuzat.
A mai trecut aproape o lună.
Într-o după-amiază, când mă întorceam cu Dacia de la medic, Carmen mă aștepta în fața blocului.
N-a încercat să urce.
— Anca, pot să-ți spun ceva?
— Dacă este despre test, nu.
— Nu mai vreau niciun test.
Am rămas lângă cărucior.
— Atunci spuneți.
Carmen și-a strâns geanta în mâini.
— Am aflat că Radu știe ce mi-a făcut tatăl lui.
— Știu.
— Când mi-a spus că nu crede că Radu e al lui, abia născusem. N-am uitat niciodată.
— Și totuși mi-ați făcut exact același lucru.
— Da.
N-a încercat să se apere.
— Am crezut că îl protejez pe Radu. De fapt, am ajuns să fac exact ce mi s-a făcut mie.
— Faptul că înțelegeți de unde vine nu șterge ce ați făcut.
— Știu.
— Și nici nu vă aduce cheia înapoi.
— Nu pentru cheie am venit.
S-a uitat spre cărucior.
— Am venit să-mi cer iertare.
Nu i-am spus că o iert.
Nu eram acolo.
I-am spus doar:
— Dacă vreți să mai aveți o relație cu noi, lucrurile se schimbă.
— Cum?
— Nu mai veniți fără să sunați. Nu mai comentați despre căsnicia mea. Nu mai folosiți apartamentul ca argument. Și nu mai spuneți niciodată că Dacia nu este copilul lui Radu.
— Bine.
— Nu-mi spuneți “bine” doar pentru că vreți să urcați acum.
— Nu vreau să urc.
Asta m-a surprins.
— Atunci ce vreți?
— Să-mi dați, când puteți, șansa să vă arăt că am înțeles.
Am plecat fără s-o invit în apartament.
Prima vizită a venit abia câteva săptămâni mai târziu.
Carmen a sunat înainte.
A venit la ora stabilită.
Nu avea cheie.
A sunat la interfon și a așteptat să-i deschidem.
Când a intrat, nu s-a dus la frigider, nu mi-a verificat casa și nu a început să compare copilul cu fotografii.
— Pot s-o țin puțin în brațe? a întrebat.
M-am uitat la Radu.
Apoi la ea.
— Puteți.
I-am dat-o pe Dacia.
— Dar regulile rămân.
— Știu.
Relația nu s-a reparat într-o după-amiază.
Nici eu n-am uitat ce spusese.
Au existat vizite în care Carmen a început câte o propoziție și s-a oprit singură înainte să transforme un sfat într-un ordin.
Au existat și momente în care eu am presupus că urmează o lovitură, deși ea doar întrebase ceva.
Dar lucrurile importante au rămas clare.
Eu și Radu am rămas împreună.
Nu am făcut niciun test ADN.
Carmen nu a mai primit cheie.
Apartamentul a rămas pe numele lui Radu, dar nu i-am mai permis niciodată să fie folosit ca argument împotriva mea.
Iar Carmen și-a văzut nepoata numai atunci când noi am invitat-o.
Nu pentru că devenise, peste noapte, alt om.
Ci pentru că înțelesese că, dacă voia să rămână bunica Daciei și mama lui Radu, trebuia să accepte că nu mai era stăpâna casei lor.