Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Victor a lăsat furculița jos.
— Ce socoteli?
— Ale noastre.
M-am uitat spre prietenii lui.
— Victor v-a spus că îmi dă o mie cinci sute de lei pe lună și că eu mă descurc extraordinar cu ei.
— Daniela, termină.
— Nu. Tu ai început discuția.
Am tras un scaun și m-am așezat.
— Vreți să știți ce n-a spus?
Nimeni n-a răspuns.
— Eu îi plătesc lui Victor două rate. În fiecare lună. Aproape două mii două sute de lei.
Victor s-a înroșit.
— Sunt cheltuielile familiei.
— Barca ta este cheltuiala familiei?
Unul dintre prietenii lui și-a lăsat paharul jos.
— Motorul bărcii este cheltuiala familiei?
— Folosim amândoi lucrurile alea.
— Eu n-am fost cu barca de doi ani.
Victor s-a uitat spre ceilalți.
— Nu știu ce vrea să demonstreze acum.
— Vreau să termin socoteala pe care ai început-o tu.
Am continuat:
— Lanseta pe care ai cumpărat-o săptămâna trecută: două mii șase sute de lei. Mulineta de astă-primăvară: peste o mie. Benzina pentru pescuit, ieșirile, echipamentul…
— Sunt banii mei!
Asta a spus-o tare.
Am așteptat o secundă.
— Exact.
Victor s-a oprit.
— Sunt banii tăi. Iar salariul meu de ce nu este al meu?
Niciunul dintre prietenii lui nu se mai uita la mâncare.
— Din salariul meu pleacă ratele pentru lucrurile tale. După aceea îmi dai o mie cinci sute pentru casă și îmi verifici bonurile ca să vezi dacă am dat treizeci și cinci de lei pe șampon.
— Nu te-am obligat să plătești nimic.
Replica m-a surprins.
Nu pentru că era adevărată.
Ci pentru că, după opt ani, asta era apărarea lui.
— Ai dreptate.
Victor s-a uitat la mine.
— Ce?
— Ai dreptate. Nu mă mai obligă nimeni.
M-am ridicat.
— Daniela, nu face teatru.
— Nu fac. Tocmai am terminat socoteala.
Am luat tava și am intrat în casă.
Prietenii lui au plecat mai devreme decât de obicei.
După ce poarta s-a închis în urma ultimului, Victor a venit în bucătărie.
— M-ai făcut de râs în fața tuturor.
— Tu m-ai numit risipitoare în fața lor.
— Era o glumă.
— Atunci de ce n-a râs nimeni?
Maxilarul i s-a încordat.
— De mâine, dacă nu-ți convine cum împărțim banii, plătește-ți singură tot.
M-am uitat la el.
— Bine.
Probabil se așteptase să mă sperie.
A doua zi, la serviciu, am deschis extrasele contului meu.
Sunt contabilă.
N-a fost nevoie de presupuneri.
Am luat lună după lună și am adunat transferurile făcute pentru creditele lui.
Suma finală m-a făcut să verific încă o dată.
Apoi încă o dată.
Zeci de mii de lei.
Bani din salariul meu plecați spre barca, motorul și cheltuielile lui, în timp ce Victor îmi explica de ce un șampon era prea scump.
În seara aceea am făcut un tabel simplu.
Cheltuieli comune.
Cheltuielile mele.
Cheltuielile lui.
Creditele lui.
Apoi am oprit transferurile automate către ratele lui.
Nu i-am luat niciun ban.
Nu i-am ascuns nimic.
Pur și simplu am încetat să plătesc ceea ce era pe numele lui.
La sfârșitul lunii, Victor a intrat în bucătărie cu telefonul în mână.
— N-ai plătit rata.
— Nu.
— Ai uitat?
— Nu.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Atunci plătește-o.
— Nu.
— Daniela, nu mă joc.
— Nici eu.
I-am întins tabelul.
L-a privit fără să-l ia.
— Ce-i asta?
— Bugetul nostru.
— N-am nevoie de lecții de contabilitate.
— Atunci îți spun simplu. De luna asta, fiecare plătește jumătate din cheltuielile comune. Mâncare, utilități, întreținere. Eu îmi plătesc lucrurile mele. Tu le plătești pe ale tale.
— Și ratele?
— Ale tale.
A râs scurt.
— Suntem căsătoriți.
— Știu.
— Atunci datoriile mele sunt și ale tale.
— Nu. Faptul că le-am plătit eu opt ani nu le transformă în responsabilitatea mea.
A luat în sfârșit foaia.
A citit-o.
— Deci acum ții evidența banilor mei?
— Nu. Tocmai asta încetez să fac.
În zilele următoare a încercat aproape toate variantele.
Mai întâi s-a enervat.
Apoi n-a vorbit cu mine.
După aceea mi-a spus că banca îl sună din cauza mea.
I-am răspuns:
— Banca te sună din cauza creditului tău.
Într-o seară a venit cu altă propunere.
— Plătește măcar rata la barcă. Pe cealaltă o rezolv eu.
— Nu.
— După opt ani te-ai găsit acum?
— Da.
— Și dacă nu pot?
— Vinzi ceva.
S-a uitat spre mine de parcă îl insultasem.
— Barca?
— Este a ta. Tu hotărăști.
— Nu-mi vând barca pentru că tu ai hotărât dintr-odată să fii independentă.
Atunci am înțeles că încă nu vedea problema.
Nu voia un buget echitabil.
Voia vechiul aranjament înapoi.
Eu să-mi pun salariul la dispoziția casei și a creditelor lui, iar el să decidă dacă șamponul meu era o cheltuială justificată.
După trei săptămâni i-am spus:
— Nu mai putem continua așa.
— Atunci plătește ratele și terminăm circul.
— Nu despre rate vorbesc.
M-a privit.
— Eu vreau să ne separăm.
De data asta n-a mai avut nicio replică pregătită.
— Pentru bani?
— Nu.
Am tras scaunul și m-am așezat în fața lui.
— Pentru opt ani în care ai considerat normal să controlezi fiecare leu cheltuit de mine, în timp ce salariul meu îți finanța lucrurile pe care tu le voiai.
— Puteai să spui că te deranjează.
— Am spus.
— Nu așa.
— Pentru că de fiecare dată îmi explicai că eu sunt problema.
Victor a plecat câteva zile mai târziu și s-a mutat temporar la mama lui.
Nu ne-am împăcat.
Am început demersurile pentru separare și am împărțit clar cheltuielile și obligațiile care ne aparțineau fiecăruia.
Creditele pentru barcă și motor au rămas responsabilitatea lui.
Salariul meu a rămas, pentru prima dată după ani, în contul meu.
În prima lună mi-am plătit partea din facturi, mâncarea, transportul și tot ce aveam nevoie.
La sfârșit mi-au rămas bani.
Nu o avere.
Dar erau ai mei.
Într-o seară am intrat într-o farmacie și am cumpărat același șampon pentru care Victor mă făcuse risipitoare.
La casă n-am calculat cât la sută reprezenta din bugetul lunii.
N-am păstrat bonul ca să justific nimănui cumpărătura.
Am plătit și am plecat.
Căsnicia noastră nu s-a terminat din cauza unui șampon de treizeci și cinci de lei.
Șamponul doar mi-a arătat cât de mult ajunsesem să plătesc pentru dreptul de a fi tratată ca și cum banii mei nu-mi aparțineau.