Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii la el.
— Ce vrei să spui?
Adrian a arătat spre structura care începea să se ridice lângă casă.
— Veranda, mamă. O facem.
M-am uitat din nou prin curte.
— Cine “o facem”?
Răzvan și-a lăsat grinda jos și a venit spre noi.
— Noi, tanti Emilia.
— Dar voi aveți serviciu, familii…
— Și weekenduri, a spus el. Plus niște zile de concediu pe care le putem folosi și pentru ceva bun.
Cătălin a strigat din spate:
— Și încă vă datorăm pentru toate mesele din liceu!
Câțiva au râs.
Eu nu puteam.
Îmi aminteam de ei slabi, gălăgioși și mereu flămânzi, înghesuiți în bucătăria mea.
Nu făcusem nimic extraordinar.
Dacă venea Adrian acasă cu trei colegi, puneam patru farfurii.
Dacă unul nu avea bani pentru excursie, găseam o soluție fără să-l fac de rușine.
Dacă rămâneau până seara, mâncau la noi.
Pentru mine fuseseră lucruri mici.
Pentru ei, se pare că nu fuseseră.
Adrian mi-a întins o foaie.
— Am făcut proiectul cu un prieten arhitect. Totul este calculat. Mărul rămâne. Nu ne atingem de el.
N-am luat foaia.
— Cât ai plătit?
Zâmbetul i-a dispărut puțin.
— Mamă…
— Cât?
— Munca nu ne costă. Băieții au venit voluntar.
— Nu asta te-am întrebat. Materialele cât au costat?
A tăcut.
Atunci m-am enervat.
— Adrian, tu ai casă, copil, rate. Spune-mi că n-ai luat bani de la familia ta ca să-mi construiești mie o verandă.
— N-am luat nimic de la nimeni.
— Ai plătit din economiile voastre?
— O parte.
— Atunci opriți-vă.
Câțiva dintre bărbați au încetat să lucreze.
Adrian s-a uitat la mine.
— Nu.
— Cum adică “nu”? Este proprietatea mea.
— Știu.
— Și ai început o construcție pe proprietatea mea fără să mă întrebi.
— Pentru că dacă te întrebam spuneai nu.
— Normal că spuneam nu!
— Exact.
M-am uitat la el uluită.
— Nu poți hotărî tu ce accept eu doar pentru că ești convins că știi răspunsul.
— Și tu ai făcut asta toată viața.
Replica m-a oprit.
— Ce-am făcut?
— Ai decis singură că tu poți să mai aștepți.
S-a apropiat.
— Când aveam nevoie de meditații, veranda putea să aștepte. Când am intrat la facultate, putea să aștepte. Când eu și Paula n-aveam bani de chirie, iar putea să aștepte.
— Eram mama ta.
— Știu.
— Astea nu sunt datorii.
— Pentru tine nu.
Vocea lui se schimbase.
— Pentru mine sunt lucrurile pe care le țin minte.
M-am uitat spre oamenii din curte.
Răzvan își ștergea mâinile de pantaloni.
Cătălin se prefăcea că verifică o scândură.
Nimeni nu mai râdea.
— Adrian, eu am făcut toate lucrurile alea pentru că am vrut.
— Și eu ce fac acum?
N-am răspuns.
— Crezi că m-a obligat cineva să organizez asta?
— Dar Paula?
— Ce-i cu Paula?
— Știe că ai luat bani din economiile voastre?
Adrian aproape că a zâmbit.
— Cine crezi că m-a ajutat să fac bugetul?
Am tăcut.
— Paula știe tot. Am stabilit împreună cât putem pune fără să atingem banii pentru casă, copil sau fondul nostru de urgență. Restul materialelor le-am luat treptat în ultimele trei luni.
— Trei luni?
— De trei luni pregătim tot.
Răzvan a ridicat mâna.
— Eu am încercat să-i spun că două săptămâni sunt suficiente.
— Tu ai vrut să terminăm într-un weekend, i-a răspuns Adrian.
— Pentru că sunt optimist.
De data asta am râs.
Puțin.
Apoi m-am uitat iar la fiul meu.
— Tot trebuia să mă întrebi.
— Știu.
— Nu, Adrian. Vorbesc serios.
— Și eu.
A venit lângă mine.
— Am vrut să fie o surpriză. Dar ai dreptate. E casa ta. Dacă îmi spui acum că nu vrei veranda, ne oprim.
Am privit fundația.
Scândurile.
Bărbații care își lăsaseră treburile lor și veniseră acolo.
Apoi mărul pe care Adrian avusese grijă să nu-l atingă.
— Nu vreau să vă opriți.
A zâmbit.
Am ridicat imediat degetul spre el.
— Dar să nu mai faci niciodată ceva de dimensiunea asta în casa mea fără să mă întrebi.
— Promit.
— Și nu mai bagi bani în ea fără să știu.
— Bine.
— Și dacă aflu că Paula a renunțat la ceva pentru veranda asta…
— Sun-o.
Am scos telefonul.
Adrian a început să râdă.
— Vorbesc serios.
— Știu. De-aia ți-am spus s-o suni.
Am sunat-o.
Paula știa fiecare leu.
Ba chiar ea îi spusese că, dacă tot construiesc veranda, să nu cumpere cele mai ieftine geamuri și să ajungă peste trei ani să le schimbe.
Abia după aceea m-am liniștit.
Pe la prânz, i-am găsit pe cei șase mâncând sendvișuri lângă gard.
— Asta mâncați?
Adrian a ridicat din umeri.
— Avem treabă.
Am intrat în casă.
— Mamă, unde te duci?
— Să-mi văd de treaba mea.
— Care treabă?
— Dacă voi vă ocupați de verandă, eu mă ocup de oameni.
Am făcut cartofi, salată și clătite.
Când am pus primul platou pe masă, Răzvan s-a uitat la el și a început să râdă.
— Exact ca în liceu.
— Numai că acum îți pui singur în farfurie.
— Atunci îmi puneați două.
— Pentru că erai slab.
— Tot slab sunt.
— Acum e problema ta.
În curte s-a râs din nou.
Veranda n-a fost gata într-un weekend.
Le-a luat mai bine de o săptămână, iar unii au venit numai două sau trei zile, când au putut.
Nu conta.
În ultima seară am stat pentru prima dată în ea.
Nu era perfect terminată. Mai trebuiau câteva finisaje și încă mirosea puternic a lemn nou.
Dar mărul se vedea exact prin geamurile mari.
Adrian s-a așezat lângă mine.
— E cum ți-o imaginai?
M-am uitat la curte.
— Aproape.
— Ce lipsește?
— Să înveți să mă întrebi înainte.
A râs.
— Am înțeles.
Apoi am adăugat:
— Și o masă mai mare.
— De ce?
M-am uitat spre oamenii care își strângeau uneltele.
— Pentru că data viitoare când vin băieții ăștia, nu-i mai pun să mănânce cu farfuriile în brațe.
Adrian a zâmbit.
Veranda a rămas a mea.
Banii lui au rămas în limitele pe care le stabilise cu familia lui.
Iar oamenii pe care îi hrănisem cândva fără să mă gândesc că fac ceva important mi-au arătat, după aproape douăzeci de ani, că nu uitaseră.
Nu mi-am dorit să-mi plătească vreodată mesele acelea.
Dar am acceptat veranda.
Și, de data asta, n-am mai spus că poate să aștepte.