Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai s-a uitat spre invitați.
— Putem vorbi în casă?
— Nu încă.
Mara ținea în continuare cutiuța la piept.
— Vreau să știu ce n-a văzut.
Elena s-a ridicat din ultimul rând.
— Cristina, cred că ar trebui să plec.
— Nu. Te rog să rămâi.
Mihai a intervenit:
— Elena nu are nicio vină.
— Nu te-am întrebat cine are vină.
M-am întors spre el.
— De când vă întâlniți vinerea?
A ezitat.
— De aproape un an.
Un an.
Dansul începuse doar de câteva săptămâni.
Întâlnirile, nu.
— Ce făceați înainte să exersați dansul?
— Beam o cafea. Vorbeam.
— Despre ce?
— Cristina…
— Despre ce, Mihai?
A privit spre Elena, apoi spre mine.
— Despre boală.
— Eu am fost lângă tine în timpul bolii.
— Știu.
— Atunci ce puteai să-i spui ei și nu puteai să-mi spui mie?
Mihai a tăcut.
Elena nu l-a ajutat.
Până la urmă a răspuns:
— Că mi-era frică.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Că o să mor.
Vocea îi coborâse.
— Că boala se va întoarce. Că într-o dimineață o să te trezești lângă mine și eu n-o să mai respir.
Am simțit că mă doare mai tare decât dacă mi-ar fi spus despre o aventură.
— Mie de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că te vedeam cât erai de obosită. Medicamente, drumuri, programări, casa… Nu voiam să-ți mai pun ceva în spate.
— Te-am întrebat de zeci de ori dacă ți-e frică.
— Știu.
— Și mă trimiteai la culcare.
Mihai a coborât privirea.
Îmi aminteam nopțile în care îl găseam treaz în sufragerie.
Îl întrebam ce are.
“Nu am nimic.”
“Du-te și dormi.”
“Nu transforma totul într-o problemă.”
Iar apoi, vinerea, îi povestea Elenei.
— M-ai lăsat să duc totul, Mihai. Tratamentele, casa, frica mea, familia. Tot. În afară de adevăr.
— Am crezut că te protejez.
— Ai decis tu ce pot suporta.
Elena a vorbit pentru prima dată.
— Cristina, la început nu știam că nu vorbește și cu tine despre lucrurile astea.
M-am întors spre ea.
— Dar după?
A ezitat.
— După, da.
— Și ai continuat să vă întâlniți.
— Da.
Mihai a intervenit:
— Pentru că ea înțelege.
— Ce anume?
— Cum e după.
— După cancer?
A dat din cap.
Elena trecuse și ea printr-o boală gravă. După terminarea tratamentelor, amândoi rămăseseră cu aceeași frică pe care ceilalți o tratau ca pe ceva încheiat.
“Acum ești bine.”
“Important e că ai scăpat.”
“Trebuie să gândești pozitiv.”
Ei puteau vorbi fără explicații.
Înțelegeam asta.
Dar nu înțelegeam secretul.
— Dacă era doar o prietenie, de ce nu mi-ai spus?
Mihai a răspuns imediat:
— Pentru că știam cum ar suna.
— Exact.
A tăcut.
Mara ne privea.
Atunci mi-am amintit ceva.
— Cum a aflat Mara?
Mihai și-a trecut mâna peste frunte.
— M-a văzut într-o vineri.
Mara a intervenit:
— Bunicul mi-a spus să nu-ți spun.
M-am uitat la el.
— I-ai cerut unui copil de opt ani să păstreze secretul?
— Dansul! Doar dansul. Voiam să fie surpriza ta.
Mara și-a strâns buzele.
— Ai spus că e secretul nostru.
Mihai a închis ochii.
Pentru el fusese o surpriză.
Pentru Mara fusese altceva: bunicul se întâlnea cu o femeie când bunica nu era acolo și îi ceruse să nu spună.
M-am aplecat spre ea.
— Mara, tu n-ai făcut nimic greșit.
— Am stricat ceremonia?
— Nu.
I-am luat mâna.
— Adulții trebuie să rezolve asta. Nu tu.
Andreea a venit și a luat-o lângă ea.
Apoi m-am întors spre Mihai.
— Astăzi nu ne mai reînnoim jurămintele.
Fața lui s-a schimbat.
— Cristina…
— Nu spun că divorțăm.
— Atunci de ce să anulăm?
— Pentru că nu pot să stau acum în fața familiei și să promit din nou încredere, când tocmai am aflat că de un an ai o parte din viață despre care eu nu știam nimic.
— Nu te-am înșelat.
— Te cred.
S-a oprit.
Probabil se așteptase să fie nevoie să mă convingă.
— Te cred că nu ai avut o relație cu Elena. Dar nu despre asta este vorba.
M-am apropiat de el.
— Eu nu vreau să fiu doar femeia care îți ține medicamentele, îți face programările și te ridică atunci când nu mai poți. Vreau să fiu și femeia căreia îi spui că ți-e frică.
Ochii lui s-au umplut.
— Mi-a fost frică să nu te distrug.
— Și mie mi-a fost frică să nu mori. Numai că eu n-am avut unde să ascund asta.
N-a mai răspuns.
Elena și-a luat geanta.
— Cred că acum chiar trebuie să plec.
N-am oprit-o.
Înainte să plece, s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău că am acceptat să devin un secret.
— Și mie.
Ceremonia s-a încheiat fără jurăminte.
Invitații au plecat treptat.
Florile au rămas în curte.
Mara mi-a dat cutiuța cu verighetele abia după ce i-am spus că nu mai trebuie să păzească nimic pentru noi.
În săptămânile următoare, Mihai și cu mine am avut conversațiile pe care ar fi trebuit să le avem cu mult timp înainte.
Unele au fost urâte.
Mi-a spus că, în timpul tratamentului, ajunsese să mă vadă mai mult ca pe omul care îl ținea în viață decât ca pe femeia căreia îi putea recunoaște că era îngrozit.
I-am spus cât de singură mă făcuse asta să mă simt.
Nu i-am cerut să pretindă că Elena nu existase.
Dar i-am spus clar că nu voi mai accepta întâlniri ascunse și nici să aflu de la nepoata noastră lucruri importante despre viața soțului meu.
Mihai a acceptat.
Nu pentru că problema dispăruse, ci pentru că înțelesese în sfârșit care fusese problema.
Am rămas căsătoriți.
Nu am reprogramat imediat ceremonia.
La câteva luni după ziua aceea, într-o seară obișnuită, Mihai a venit lângă mine în sufragerie.
— Am investigația săptămâna viitoare.
— Știu.
A rămas tăcut câteva secunde.
— Mi-e frică.
Era prima dată când mi-o spunea atât de simplu.
I-am luat mâna.
N-am încercat să-l liniștesc și nu i-am spus că totul va fi bine.
Am stat lângă el.
Pentru moment, asta era suficient.
Jurămintele puteau să mai aștepte.