Partea 2-a, continuarea poveștii 👉 Ancuța s-a aruncat direct în brațele mele.
— Mamă… mă doare…
Pentru o clipă am rămas fără aer.
Nu pentru că se lovise rău. Genunchiul era doar zgâriat.
Ci pentru că era prima dată când îmi spunea „mamă”.
Am strâns-o la piept și i-am mângâiat părul.
— Gata, puiule… sunt aici.
Din prag, Marin privea scena în tăcere. În ochii lui am văzut lacrimi pe care încerca să le ascundă.
Petrică însă s-a întors brusc și a intrat în casă fără să spună nimic.
Am înțeles atunci că pentru el durerea era încă prea mare.
Au trecut anii.
Ancuța și Ionuț au început să-mi spună firesc „mamă”. Mă căutau când aveau febră, când se certau între ei sau când aveau nevoie de un sfat.
Numai Petrică păstra o distanță pe care nu reușeam să o trec.
Nu mă jignea.
Nu ridica vocea.
Dar îmi spunea mereu pe nume.
Și, de fiecare dată, simțeam că între noi rămânea un zid invizibil.
Când a împlinit optsprezece ani, a plecat la facultate în Cluj.
Îl ajutam cu bani ori de câte ori avea nevoie.
Îi puneam pachete cu mâncare.
Îi coseam cămășile rupte când venea acasă.
Nu mi-a cerut niciodată toate acestea.
Dar nici nu le-a refuzat.
Au mai trecut câțiva ani.
Într-o seară de iarnă, telefonul a sunat.
Era Petrică.
Vocea îi tremura.
— Tata… a făcut infarct.
Am plecat imediat spre spital.
Marin a scăpat cu viață, dar recuperarea avea să fie lungă.
În lunile care au urmat, eu am fost cea care a stat lângă el zi și noapte.
Îl hrăneam.
Îl ajutam să meargă.
Îi dădeam medicamentele la ore fixe.
Într-o după-amiază, când Petrică a venit în vizită, m-a găsit schimbând pansamentul tatălui său.
A rămas câteva clipe în ușă.
Nu a spus nimic.
Doar a privit.
Câteva zile mai târziu, Marin a adormit pentru totdeauna.
După înmormântare, casa s-a golit.
Rămăsesem singură în bucătărie, strângând cănile de pe masă, când Petrică a intrat încet.
Avea aproape patruzeci de ani.
Se apropie de mine și, fără să mă privească, spuse încet:
— Tu nici măcar nu ești mama mea…
Cuvintele au căzut peste mine ca o lovitură.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Am lăsat cana pe masă și am zâmbit trist.
— Ai dreptate, Petrică.
Am făcut o pauză.
— Nu sunt mama care te-a adus pe lume.
El și-a ridicat privirea.
— Dar te-am iubit în fiecare zi ca și cum aș fi fost.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Petrică și-a mușcat buzele.
Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știi… când eram copil, mi-era frică.
Am rămas nemișcată.
— Mi-era frică să nu o uit pe mama mea adevărată. Credeam că dacă îți spun și ție „mamă”, o trădez pe ea.
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
Petrică a făcut un pas spre mine.
— Dar am fost prost.
A îngenuncheat încet în fața mea.
— Tu ai fost acolo când aveam febră.
Când am căzut cu bicicleta.
Când am plecat la facultate.
Când tata era în spital.
Și când am avut primul meu copil.
Mama mea mi-a dat viață.
Dar tu m-ai învățat cum se trăiește.
A izbucnit în plâns.
— Iartă-mă… mamă.
Pentru prima dată după cincisprezece ani, cuvântul acela a ajuns la mine.
L-am ridicat în picioare și l-am strâns în brațe.
În prag au apărut Ancuța și Ionuț.
Priveau în tăcere.
Ancuța și-a șters lacrimile și a zâmbit.
— V-am spus eu că într-o zi o să înțeleagă.
Petrică a râs printre lacrimi.
— Am înțeles prea târziu.
Am clătinat ușor din cap.
— Nu.
I-am mângâiat obrazul.
— Dragostea adevărată nu vine niciodată prea târziu.
În acea zi am realizat că oamenii pot uita multe lucruri.
Dar nu uită niciodată cine le-a fost alături atunci când au avut cea mai mare nevoie.
Iar uneori, cea mai adevărată mamă nu este cea care îți dă viață.
Ci cea care alege, în fiecare zi, să nu plece niciodată.