Partea 2-a, continuarea poveștii
Restaurantul a amuțit pentru câteva clipe.
Pavel privea când spre POS, când spre cardul pe care îl ținea ospătarul în mână.
— Încercați încă o dată, a spus el, forțând un zâmbet.
Ospătarul a apropiat din nou cardul de aparat.
Același rezultat.
— Îmi pare rău, domnule. Cardul este blocat.
Atunci am făcut câțiva pași și am ajuns lângă masă.
Pavel m-a văzut primul.
Fața i s-a albit.
— Cati… ce cauți aici?
Am zâmbit liniștită.
— Am venit să văd petrecerea pe care ai organizat-o cu banii mei.
Soacra mea, Tamara, și-a încrucișat brațele.
— Nu puteai să rămâi acasă? Ai venit să faci scandal?
Am privit-o calm.
— Nu. Am venit doar să nu mai plătesc pentru oameni care mă batjocoresc.
Toată masa tăcea.
Ospătarul încă ținea nota.
— Domnule, trebuie să achitați consumația.
Pavel și-a băgat mâna în buzunar și a scos propriul card.
L-a întins repede.
Și acela a fost refuzat.
L-am privit surprinsă.
— Cum adică? Ai spus că doar cardul firmei era blocat.
A lăsat capul în jos.
— Am… niște popriri. Nu mai merge nici acesta.
Tamara s-a întors brusc spre el.
— Cum adică popriri?
Marina, sora lui, îl privea fără să înțeleagă.
— Pavel… ce se întâmplă?
El nu răspundea.
Atunci am scos telefonul.
— Dacă tot suntem aici, cred că familia ta merită să audă și conversația pe care ai avut-o cu mama ta.
Am apăsat pe înregistrare.
În restaurant s-a auzit clar vocea lui.
— O biată provincială… plătesc cu cardul ei… ea nici nu va afla…
Tamara a rămas cu privirea în farfurie.
Nu mai spunea nimic.
Pentru prima dată.
Tatăl lui Pavel s-a ridicat încet.
L-a privit lung.
— Rușine să-ți fie.
Atât.
Apoi și-a luat haina și a plecat.
Marina și soțul ei l-au urmat fără să scoată un cuvânt.
Tamara a încercat să spună ceva.
— Cati… cred că ai înțeles greșit…
Am zâmbit.
— Nu. Pentru prima dată am înțeles perfect.
M-am apropiat de ospătar.
— Eu nu fac parte din această petrecere. Nota aparține celor care au comandat-o.
Am ieșit din restaurant fără să mă uit înapoi.
Pavel a alergat după mine.
— Cati! Te rog! Ascultă-mă!
M-am oprit doar o clipă.
— Douăzeci de ani am fost soția ta.
Tu ai ales să mă transformi în portofelul tău.
Nu mai sunt.
I-am întins un plic.
L-a deschis cu mâinile tremurânde.
Înăuntru erau actele de divorț.
— Le-am pregătit în seara în care te-am auzit râzând de mine.
A rămas fără cuvinte.
Am urcat în taxi.
Nu am plâns.
Nu mai aveam pentru ce.
În următoarele luni mi-am închiriat un apartament mic, mi-am găsit un serviciu mai bine plătit și am început să trăiesc pentru mine.
Pavel a încercat de zeci de ori să mă convingă să mă întorc.
Spunea că a greșit.
Că familia lui l-a influențat.
Că fără mine și-a dat seama ce a pierdut.
Dar unele lucruri nu se repară cu scuze.
Se repară doar înainte să distrugi încrederea.
În ziua în care divorțul a devenit definitiv, am trecut pe lângă vitrina unui magazin și m-am oprit.
Am zâmbit femeii din oglindă.
Nu mai era „șoarecele gri” despre care râdeau ei.
Era Cati.
O femeie care învățase că respectul începe în clipa în care încetezi să accepți umilința.
Iar din acea zi, n-a mai lăsat pe nimeni să-i decidă valoarea.