Partea a 2-a – continuarea poveștii. Am deschis telefonul și l-am așezat încet pe masă.
— Astăzi, la ora unsprezece, banca mi-a confirmat înregistrarea ipotecii pe apartament.
Matias a ridicat brusc privirea.
— Ce ai făcut?
— Exact ce trebuia să fac. M-am gândit pentru prima dată și la mine.
Soacra mea a smuls telefonul și a început să citească.
Pe măsură ce înainta prin document, fața i se albea.
— Nu… nu se poate…
— Ba se poate. Apartamentul este moștenirea mea. Este doar pe numele meu. Nimeni nu îl poate vinde fără acordul meu.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Ingrid nu mai avea nicio replică.
— Dar… eu am luat deja avansul! izbucni ea. Cum să mă duc acum în fața oamenilor?
— Este problema dumneavoastră.
— Mă faci de râs!
Am zâmbit amar.
— Nu eu v-a făcut promisiuni pe bunul altcuiva.
Matias își acoperi fața cu palmele.
— Elisa… chiar nu există altă soluție?
L-am privit câteva secunde.
— Există.
Ridică imediat capul.
— Care?
— Să-ți asumi datoria pe care ai făcut-o fără să-mi spui.
În bucătărie se lăsă din nou liniștea.
— Eu am muncit ani întregi pentru apartamentul acela. L-am păstrat pentru ziua în care vom avea nevoie de siguranță. Iar voi ați decis, fără să mă întrebați, că poate fi sacrificat.
Soacra mea încerca încă să găsească o ieșire.
— Dacă explicăm cumpărătorilor…
— Le explicați dumneavoastră.
— Dar…
— Dumneavoastră ați încasat avansul.
Nu mai avea ce spune.
Luni dimineață am ajuns la notar cu zece minute înainte.
În sala de așteptare erau deja cumpărătorii și Ingrid, care încerca să zâmbească forțat.
Când m-a văzut, s-a apropiat imediat.
— Elisa… putem rezolva elegant.
— Sigur.
Notarul ne-a invitat în birou.
A răsfoit documentele câteva minute, apoi a ridicat privirea.
— Doamnă Laurensen, există o problemă juridică.
Soacra mea încercă să zâmbească.
— Care?
— Imobilul este deja grevat de o ipotecă înscrisă în cartea funciară.
Cumpărătorii s-au uitat unii la alții.
— Cum adică?
Notarul continuă calm:
— În aceste condiții, tranzacția nu poate avea loc fără acordul băncii și al proprietarei.
Toate privirile s-au întors spre mine.
Am rămas liniștită.
Unul dintre cumpărători s-a ridicat.
— Stați puțin… noi am plătit un avans.
Notarul și-a scos ochelarii.
— Atunci vă recomand să discutați cu persoana care l-a încasat.
Bărbatul s-a întors direct spre Ingrid.
— Dumneavoastră ne-ați garantat că totul este rezolvat!
Soacra mea bâlbâia cuvinte fără sens.
— Eu… credeam că…
— Nu, doamnă, a întrerupt-o notarul. Ați făcut promisiuni asupra unui bun care nu vă aparține.
Pentru prima dată, femeia care îmi spusese ani întregi cum trebuie să-mi trăiesc viața nu mai găsea niciun cuvânt.
Afară, pe treptele notarului, Matias m-a oprit.
— Elisa…
M-am întors.
Avea ochii roșii.
— Îmi pare rău. Mi-am dat seama prea târziu că am lăsat-o pe mama să decidă în locul meu.
— Nu ea a făcut datoria.
A coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Dacă vrei să repari ceva, începe prin a-ți asuma consecințele.
A rămas tăcut.
Nu mai încerca să găsească scuze.
În următoarele luni și-a vândut mașina, a renunțat la investițiile riscante și a început să plătească datoria puțin câte puțin.
Eu mi-am deschis studioul de design pe care îl visasem de ani întregi.
În ziua inaugurării, am primit un buchet de flori.
Fără mesaj.
Doar o carte de vizită.
Pe spate scria de mână:
“Mulțumesc că nu m-ai lăsat să-mi distrug viața cu o minciună. Acum încerc să o reconstruiesc prin muncă.”
Am zâmbit și am așezat florile pe birou.
În ziua în care cineva a încercat să-mi vândă viitorul fără acordul meu, am înțeles un lucru simplu:
Cel mai valoros lucru pe care îl poți păstra nu este un apartament, ci curajul de a spune “nu” atunci când toți se așteaptă să cedezi.