Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Matei a pufnit.
— Acum îl ameninți?
M-am uitat la el.
— Nu, Matei. Tu ar trebui să fii chiar mai atent decât fratele tău mâine.
Râsul i-a dispărut.
Pentru prima dată în seara aceea, Tiberiu nu mai părea atât de sigur pe el.
— Oana, ce ai făcut?
Nu i-am răspuns.
Am privit-o pentru o clipă pe Marina.
Apoi pe Lidia.
Și am plecat.
În spatele meu, nimeni nu mai râdea.
Tiberiu credea că paisprezece ani lângă el mă învățaseră să accept orice.
Nu știa că, în ultimele săptămâni, eu învățasem cu totul altceva.
Iar când a primit primele documente în dimineața următoare și a văzut numele fratelui său printre ele, m-a sunat înainte să termine de citit…
Telefonul a început să sune la 9:17 dimineața.
Eram în camera de hotel, lângă fereastră, cu o ceașcă de cafea în mână.
Pe ecran apărea numele lui Tiberiu.
L-am lăsat să sune.
S-a oprit.
După câteva secunde a început din nou.
La al treilea apel am răspuns.
— Bună dimineața.
— Oana, ce naiba ai făcut?
Vocea lui nu mai semăna deloc cu cea a bărbatului care, cu o seară înainte, ridicase paharul în fața invitaților și îmi oferise divorțul drept „cadou”.
— Trebuie să fii mai precis.
— Am primit actele de la avocatul tău.
Am luat o gură de cafea.
— Atunci surpriza a ajuns la timp.
— Nu te juca cu mine.
— Nu mă joc.
L-am auzit răsfoind niște hârtii.
— De unde ai documentele astea?
— La care te referi?
A urmat o tăcere.
— Transferurile către firma lui Matei.
Am închis ochii pentru o clipă.
Acolo ajunsese.
— Sunt documente la care aveam dreptul să am acces.
— Sunt acte ale firmei mele!
— Firma începută în timpul căsniciei noastre?
A tăcut.
— Sau poate vorbești despre banii pe care i-ai mutat în societatea lui Matei în ultimul an?
— Nu înțelegi ce citești.
— Perfect. Atunci le vei explica celor care înțeleg.
A respirat greu.
— Retrage tot.
Aproape că am râs.
Cu mai puțin de douăsprezece ore înainte îmi aruncase actele de divorț pe masă în fața tuturor.
Acum îmi cerea să opresc divorțul.
— Nu.
— Oana, ascultă-mă…
— Te-am ascultat paisprezece ani, Tiberiu. Acum vorbește cu avocatul meu.
Și am închis.
Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
Nu simțeam satisfacția pe care îmi imaginasem că o voi simți.
Doar liniște.
Pentru că surpriza mea nu fusese pregătită în noaptea aceea.
Începuse cu aproape două luni înainte.
Atunci aflasem despre Marina.
Nu dintr-un mesaj găsit întâmplător.
Nu pentru că îi verificasem telefonul.
Tiberiu devenise pur și simplu neglijent.
Cinele de afaceri se înmulțiseră.
Plecările de weekend deveniseră mai dese.
Iar într-o după-amiază îi văzusem împreună.
N-am făcut scandal.
N-am sunat-o pe Marina.
N-am întrebat-o pe Lidia dacă știe.
Am mers la un avocat.
— Înainte să faceți orice, mi-a spus el, trebuie să înțelegeți exact situația financiară.
Așa am început să mă uit cu atenție la lucrurile pe care Tiberiu fusese convins ani întregi că nu le înțeleg.
Firma de amenajări interioare fusese înființată în timpul căsniciei noastre.
El o numea mereu „firma mea”.
Numai că începutul nu fusese numai al lui.
Când eram proaspăt căsătoriți și Tiberiu avea mai multe planuri decât bani, părinții mei ne ajutaseră.
Tata, care nu mai trăia, îi oferise o sumă importantă pentru primul spațiu și pentru echipamente.
Mama păstrase documentele.
Eu uitasem aproape complet de ele.
Gabriela nu.
Când i-am cerut dosarul, m-a privit lung.
— De ce îl vrei?
— Am nevoie de el.
— Ai probleme cu Tiberiu?
— Mamă, te rog.
Nu m-a mai întrebat.
Mi-a dat dosarul.
De aceea fusese singura persoană din restaurant care nu râsese.
Nu știa tot ce pregătisem.
Dar știa că povestea succesului lui Tiberiu era ceva mai complicată decât îi plăcea lui să spună.
Mai descoperisem ceva.
În ultimul an, sume importante plecaseră din companie către o societate administrată de Matei, fratele lui.
Nu eu trebuia să decid dacă transferurile erau legale sau ce efect aveau asupra partajului.
Pentru asta existau avocați, contabili și documente.
Eu trebuia doar să nu mă las convinsă să plec cu mâinile goale.
La prânz m-a sunat Lidia.
Am răspuns.
— Oana, ai înnebunit?
Nici măcar „bună ziua”.
— Bună ziua și dumneavoastră.
— Vrei să distrugi munca fiului meu!
— Nu.
— Atunci retrage toate prostiile astea!
— Ce anume?
— Știi foarte bine.
— Dacă toate tranzacțiile sunt în regulă, nu înțeleg de ce sunteți atât de îngrijorată.
A tăcut o secundă.
— Sunt afaceri. Tu n-ai înțeles niciodată cum funcționează.
Replica m-a făcut să zâmbesc.
Exact asta crezuse și Tiberiu.
— Atunci cu atât mai bine că se vor ocupa oamenii care înțeleg.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Am lăsat ceașca jos.
— Ce ați făcut pentru mine, doamnă Lidia?
— Te-am primit în familia noastră.
— Am fost soția fiului dumneavoastră paisprezece ani. Nu am fost chiriașă în familia dumneavoastră.
— Fără Tiberiu n-ai fi avut viața asta.
Atunci chiar am râs.
— Cred că tocmai asta urmează să aflăm.
Am închis.
Dar cea mai interesantă reacție nu a venit de la Lidia.
A venit de la Marina.
Nu m-a sunat pe mine.
L-a sunat pe Tiberiu.
Am aflat mai târziu ce se întâmplase.
Tiberiu îi spusese că divorțul avea să fie simplu.
Că firma era a lui.
Că locuințele erau „ale lui”.
Că eu voi semna și voi dispărea din viața lui fără complicații.
În realitate, apartamentul fusese cumpărat în timpul căsniciei.
La fel și casa de vacanță.
Situația firmei trebuia evaluată.
Iar transferurile către societatea lui Matei urmau să fie analizate în cadrul procedurilor financiare.
Marina a înțeles atunci ceva ce eu aflasem deja:
Tiberiu nu mă mințise doar pe mine.
O mințise și pe ea.
În următoarele săptămâni n-a existat nicio scenă spectaculoasă.
N-a venit poliția la ușa lui.
Nu i-a confiscat nimeni casa peste noapte.
Realitatea a fost mult mai banală.
Și tocmai de aceea mult mai greu de controlat.
Au venit solicitări de documente.
Evaluări.
Discuții între avocați.
Verificări contabile.
Întrebări despre bunurile dobândite în cei paisprezece ani de căsnicie.
Și întrebări despre banii care plecaseră către firma lui Matei.
Dintr-odată, Tiberiu trebuia să demonstreze cu acte lucrurile pe care ani întregi fusese suficient să le declare cu voce tare.
„Este firma mea.”
„Sunt banii mei.”
„Eu am construit totul.”
Documentele nu erau impresionate de tonul lui.
La aproximativ două săptămâni după petrecere, Marina a plecat.
Tiberiu m-a sunat în seara aceea.
Nu i-am răspuns.
Apoi mi-a trimis un mesaj.
„Sper că ești mulțumită.”
N-am răspuns nici la acela.
Nu eu îi promisesem Marinei o viață construită pe jumătăți de adevăr.
Iar dacă ea rămânea sau pleca nu mai avea nicio legătură cu mine.
După aproape două luni, Tiberiu a venit la hotel.
M-a sunat din recepție.
— Sunt jos.
— De ce?
— Vreau să vorbim.
Am ezitat.
Apoi am coborât.
Nu l-am invitat în cameră.
Ne-am așezat în două fotolii din hol.
Arăta diferit.
Nu distrus.
Nu sărac.
Doar obosit.
Pentru prima dată după mult timp, nu purta costumul acela perfect care îl făcea să pară că tocmai ieșise dintr-o fotografie pentru o revistă de afaceri.
— Putem opri nebunia asta, a spus.
— Care nebunie?
— Avocații. Evaluările. Toată povestea.
— Tu ai cerut divorțul.
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Explică-mi.
Și-a trecut mâna peste față.
— Putem rezolva între noi.
— Asta încercăm să facem.
— Avocații ne mănâncă banii.
— Atunci spune-i avocatului tău să răspundă propunerii mele.
— Vrei prea mult.
— Vreau ceea ce mi se cuvine.
A râs fără urmă de veselie.
— Ai pregătit totul.
— Da.
— De cât timp știai?
Știam exact ce mă întreba.
— Despre Marina?
A ridicat ochii.
— Da.
— Suficient.
— Și n-ai spus nimic?
— Ce ar fi trebuit să fac? Să țip? Să te implor?
— Nu știu.
— Tocmai asta a fost problema, Tiberiu. Ai fost atât de convins că știi cum voi reacționa, încât n-ai observat că încetasem să mai joc rolul pe care mi-l dăduseși.
A tăcut.
După câteva secunde a spus:
— Marina a plecat.
— Am auzit.
— Atât?
— Ce vrei să-ți spun?
S-a uitat la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
— Ai obținut ce voiai.
— Crezi că am făcut toate astea ca să te părăsească Marina?
— Nu?
— Nu-mi pasă dacă Marina este sau nu cu tine.
A rămas nemișcat.
Cred că răspunsul acela l-a durut mai tare decât orice insultă.
— Atunci de ce faci toate astea?
L-am privit.
— Pentru că de ziua mea ai umplut un restaurant cu oameni și mi-ai aruncat divorțul pe masă ca să mă vezi umilită.
Nu a spus nimic.
— Ai făcut-o pentru că erai convins că eu nu am nicio variantă. Că tot ce avem este al tău. Că eu sunt doar femeia care a stat lângă tine paisprezece ani.
— N-am spus asta.
— N-a fost nevoie.
M-am ridicat.
— Eu aveam deja o variantă, Tiberiu. Doar că tu nu știai.
Divorțul nu s-a terminat repede.
Au trecut câteva luni.
În cele din urmă, am ajuns la o înțelegere negociată.
Bunurile dobândite în timpul căsniciei au fost evaluate, situația firmei a fost analizată, iar transferurile contestate au fost luate în calcul acolo unde a fost cazul.
N-am primit tot.
Nici Tiberiu n-a pierdut tot.
Am primit partea care mi se cuvenea.
Și asta fusese tot ce cerusem.
Tiberiu și Matei au continuat să lucreze împreună o vreme.
Numai că relația lor nu a mai fost aceeași.
Când banii au devenit subiect de explicații, fiecare a început să spună că celălalt avusese ideea.
Lidia nu m-a mai sunat.
Nu mi-a lipsit.
În schimb, într-o după-amiază, mama a venit în noul meu apartament cu o cutie de prăjituri.
Apartamentul era mai mic decât locuința în care trăisem cu Tiberiu.
Mai aveam cutii nedesfăcute.
În sufragerie lipsea încă o bibliotecă.
Dar când am închis ușa, era liniște.
Mama s-a așezat la masă.
— Tot mă gândesc la ziua ta.
— Și eu.
— Când ai semnat actele alea, am crezut că ești în stare de șoc.
Am râs.
— Nu eram.
— Acum știu.
A tăiat o prăjitură în două.
— De ce nu mi-ai spus ce pregăteai?
— Pentru că nu voiam să transform totul într-un război între două familii.
— Și?
Am privit-o.
— Pentru că mi-era teamă că o să mă convingi să mai încerc o dată.
Mama a rămas cu furculița în aer.
— Eu?
— Tu.
— Oana, eu voiam să-l lovesc cu poșeta în restaurant.
Am izbucnit amândouă în râs.
Era pentru prima dată după multe luni când râdeam fără să mă gândesc cine mă privește.
La următoarea mea zi de naștere nu a existat restaurant privat.
Nici muzică live.
Nici parteneri de afaceri.
Eram eu, mama și câțiva prieteni apropiați, înghesuiți în jurul unei mese care era prea mică pentru toate farfuriile.
Gabriela a ridicat paharul.
— Anul trecut ai primit un cadou destul de neobișnuit.
Am zâmbit.
— Cel mai bun cadou pe care mi l-a făcut Tiberiu.
Mama a ridicat o sprânceană.
— Divorțul?
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Atunci?
Am privit oamenii din jurul mesei.
Oameni care veniseră pentru mine.
Nu pentru firma soțului meu.
Nu pentru relații.
Nu pentru aparențe.
— Claritatea.
Pentru că aceea fusese adevărata surpriză.
Nu documentele pregătite de avocat.
Nu bunurile.
Nu transferurile lui Matei.
Și nici faptul că Marina plecase.
După paisprezece ani în care Tiberiu mă tratase ca pe un personaj secundar în propria lui viață, înțelesesem ceva foarte simplu:
nu trebuia să câștig povestea lui.
Trebuia doar să ies din ea.
Și să încep una în care nimeni nu mai râdea pe seama mea.