Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am fugit spre sala restaurantului fără să mă uit înapoi.
— Elena! Stai!
Vocea lui Mihai venea din spatele meu.
Am ajuns lângă recepție și m-am oprit chiar în fața angajatului care îl salutase la intrare.
— Vă rog, chemați poliția!
Bărbatul m-a privit surprins.
— Doamnă, ce s-a întâmplat?
Mihai a apărut câteva secunde mai târziu.
Zâmbea din nou.
Același zâmbet care, cu numai câteva ore înainte, îmi inspirase încredere.
Acum îmi provoca fiori.
— Este o neînțelegere, a spus el. Elena s-a speriat.
— Nu este nicio neînțelegere.
M-am apropiat de angajat.
— Vă rog să nu mă lăsați să plec singură cu el.
Bărbatul s-a așezat imediat între noi.
Zâmbetul lui Mihai a dispărut.
— Elena, faci o scenă inutilă.
— Atunci rămâi și explicăm totul poliției.
Pentru câteva secunde m-a privit fără să spună nimic.
Apoi s-a întors și a plecat.
În clipa aceea am știut că instinctul meu nu mă înșelase.
Angajații restaurantului au rămas lângă mine până când au sosit autoritățile.
Le-am povestit tot.
Cum îl cunoscusem.
Ce îmi spusese despre el.
Întrebările despre hotel, pașaport și bani.
Conversația pe care o auzisem.
Le-am arătat mesajele și fotografiile pe care le aveam cu el.
În seara aceea m-am întors la hotel tremurând.
Mi-am schimbat camera și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun fiica.
Când i-am auzit vocea, am început să plâng.
— Mamă? Ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
Mă așteptam să mă certe.
Să-mi spună că fusesem naivă.
Că nu trebuia să am încredere într-un necunoscut cunoscut în vacanță.
Dar fiica mea a tăcut câteva secunde.
Apoi mi-a spus:
— Mamă, ascultă-mă. Nu ai greșit pentru că ți-ai dorit să fii fericită. El a greșit dacă a încercat să profite de tine.
Am rămas cu telefonul la ureche și am plâns.
Nu doar de frică.
Ci pentru că exact asta aveam nevoie să aud.
În zilele următoare, verificările au confirmat că existau lucruri importante pe care „Mihai” mi le ascunsese.
Inclusiv identitatea lui.
Numele pe care mi-l dăduse nu era cel real.
Iar povestea despre soția pierdută și viața lui de văduv nu putea fi confirmată.
Autoritățile aveau acum mesajele, fotografiile și declarația mea, iar eu am înțeles cât de aproape fusesem să ofer unui străin informații pe care nu avea niciun motiv să le cunoască.
A doua zi trebuia să mă întorc în România.
Dimineața am pus valiza pe pat.
Pentru câteva minute am vrut să plec imediat.
Să merg la aeroport și să uit întreaga călătorie.
Apoi mi-am amintit de promisiunea făcută înainte să plec.
Să spun „da” vieții.
Mihai aproape reușise să transforme acele cuvinte într-o pedeapsă.
Nu aveam să-i permit.
Mi-am lăsat valiza în cameră și am ieșit.
Singură.
Am mers prin centrul vechi al orașului.
Am băut o cafea.
Mi-am cumpărat o carte.
Am stat aproape o oră pe o bancă privind oamenii care treceau.
Și, încet, frica a început să lase loc unei alte senzații.
Mândrie.
Nu pentru că fusesem suficient de curajoasă să cunosc un bărbat.
Ci pentru că, atunci când ceva nu fusese în regulă, mă ascultasem pe mine.
În avionul spre România m-am gândit mult la promisiunea mea.
„Spune da vieții.”
Era frumoasă.
Dar incompletă.
Pentru că uneori trebuie să știi și când să spui „nu”.
Nu iubirii.
Nu oamenilor noi.
Nu unei vacanțe doar pentru tine.
Ci omului care te face să-ți ignori instinctul.
Au trecut câteva luni.
Nu am renunțat la călătorii.
Și nici la întâlniri.
Când i-am spus asta fiicei mele, a oftat.
— Mamă…
Am început să râd.
— Stai liniștită. Am reguli noi.
Acum prima întâlnire este întotdeauna într-un loc public.
Fiica mea știe unde sunt.
Nu ofer informații despre bani, acte sau camera în care sunt cazată.
Și dacă ceva nu mi se pare în regulă, nu mă mai conving singură că „probabil exagerez”.
Experiența din Bari nu m-a învățat să-mi fie frică de viață.
M-a învățat să am grijă de mine în timp ce o trăiesc.
Iar dacă cineva mă întreabă dacă o femeie de 67 de ani mai are dreptul să călătorească singură, să iasă la întâlniri sau să se îndrăgostească din nou, răspunsul meu este simplu:
Da.
La 67 de ani.
La 77.
Sau la 87.
Fericirea nu are termen de expirare.
Doar că acum știu ceva ce nu știam când am coborât din avion în Italia:
să spui „da” vieții nu înseamnă să spui „da” tuturor oamenilor care intră în ea.