Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Camelia s-a rezemat de tocul ușii și a rămas câteva clipe cu privirea spre moș Ilie.
Apoi și-a șters obrazul cu dosul palmei.
— Eu am crezut că dacă dau bani, o să fie sigur cineva lângă tata, a spus ea. Că n-o să rămână singur.
Am tăcut.
— Pentru că eu am fost cea care l-a lăsat singur.
Vocea i s-a frânt.
S-a uitat spre patul tatălui ei.
— Ani întregi, Daniela. Ani întregi i-am spus „vin weekendul viitor”, „vin de Paște”, „vin când termin proiectul ăsta”. Și mereu apărea ceva mai important.
Și-a dus mâna la gură.
— Tata a rămas singur la țară, iar eu îi trimiteam bani. Pentru lemne, pentru medicamente, pentru facturi… și îmi spuneam că sunt o fiică bună.
Lacrimile îi curgeau acum fără să le mai ascundă.
— Când a ajuns aici și mi-am dat seama că s-ar putea să-l pierd, m-am speriat. Și singurul lucru pe care am știut să-l fac a fost tot să scot bani.
Am privit-o fără să spun nimic.
Uneori omul nu are nevoie să fie judecat.
Știe deja foarte bine unde a greșit.
Camelia s-a uitat din nou spre moș Ilie.
— Iar dumneata stai lângă un om pe care nici măcar nu-l cunoști. Îi vorbești, îl ții de mână… și nu există nimeni care să-ți dea un plic pentru el.
A tras aer adânc în piept.
— Te porți cu el așa cum ar fi trebuit eu să mă port cu tata.
Am simțit un nod în gât.
— Încă aveți timp, doamnă Camelia.
S-a uitat la mine.
— Credeți?
— Tatăl dumneavoastră este încă aici.
În seara aceea, n-a mai plecat imediat.
S-a întors lângă patul lui, s-a așezat și i-a prins mâna.
La început n-a știut ce să-i spună.
Apoi, încet, au început să-i vină cuvintele.
I-a povestit despre casa lor de la țară.
Despre cireșul din curte.
Despre mama ei.
Despre prima bicicletă pe care i-o cumpărase când era copil.
La un moment dat, tatăl ei i-a mișcat ușor degetele în palmă.
Camelia a început din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu s-a mai retras.
A rămas acolo.
Două zile mai târziu am intrat în tură înainte de răsărit.
Spitalul era aproape tăcut.
Moș Ilie se stingea.
Nu venise nimeni pentru el.
Nici fiul plecat în străinătate.
Nici vreo altă rudă.
M-am așezat lângă pat și i-am luat mâna.
— Sunt aici, moș Ilie.
Respira tot mai rar.
— Nu ești singur.
Nu știu dacă m-a auzit.
Dar am continuat să-i vorbesc.
I-am spus că afară începea să se lumineze.
Că în curând avea să vină primăvara.
Și am rămas cu mâna lui în mâna mea până când nu mi-a mai strâns degetele.
Moș Ilie a murit în dimineața aceea.
Singur dintre ai lui.
Dar nu singur.
Când am ieșit din salon, am văzut-o pe Camelia pe hol.
Venise mult mai devreme decât de obicei.
Avea doi saci mari.
— Ce aveți acolo?
— Lucruri pentru tata. Apă, șervețele, cremă, o pijama…
Apoi privirea i-a fugit spre patul gol al lui moș Ilie.
A înțeles.
— A murit?
Am dat din cap.
Camelia a rămas nemișcată.
După câteva secunde, s-a aplecat spre unul dintre saci.
A scos o sticlă de apă.
Un pachet de șervețele.
Apoi o pereche de șosete groase de lână.
Le-a ținut în mâini și a început să plângă.
— Pe astea le luasem pentru el.
Am privit-o surprinsă.
— Nu doar pentru tata, a continuat. I-am văzut picioarele zilele trecute. Păreau mereu reci.
A mângâiat șosetele cu degetele.
— Voiam să i le dau astăzi.
N-am știut ce să spun.
— N-am mai apucat…
Mi-a întins șosetele.
Mâna ei, cu unghiile perfect îngrijite și un inel scump, s-a așezat pentru o clipă peste mâna mea roșie și crăpată de dezinfectant.
— Dați-le altcuiva, a spus. Cuiva care nu are pe nimeni să-i aducă.
Am luat șosetele.
Și atunci am știut că femeia care intrase în salon cu un plic nu mai era aceeași.
Nu pentru că devenise dintr-odată alt om.
Ci pentru că începuse, în sfârșit, să vadă oamenii din jur.
Tatăl Cameliei a avut însă mai mult noroc.
Starea lui a început încet să se îmbunătățească.
După aproximativ o săptămână, a fost mutat din Terapie Intensivă pe secție.
Mai târziu am aflat că se întorsese acasă.
Dar nu în casa lui goală de la țară.
Camelia îl luase la ea.
Angajase pe cineva care să-l ajute în timpul zilei, iar seara, când venea de la serviciu, stătea ea cu el.
Învățase să-i dea medicamentele.
Să-i pregătească mâncarea.
Să-l asculte repetând aceleași povești.
Și, mai ales, învățase să stea pur și simplu lângă el.
În ultima zi în care a venit la spital, Camelia avea din nou în mână punga aceea scumpă de cafea.
Pentru o secundă am privit-o și amândouă ne-am amintit de prima noastră întâlnire.
A zâmbit.
— Stați liniștită. De data asta nu e niciun plic.
A dus cafeaua în camera personalului.
— Este pentru voi. Pentru nopțile în care stați în picioare lângă părinții altora.
Am băut din cafeaua aceea multe nopți, pe la trei dimineața, între două saloane.
Era foarte bună.
Dar nu gustul mi-a rămas în minte.
Mi-au rămas șosetele de lână cumpărate pentru un bătrân pe care Camelia nici măcar nu-l cunoștea.
Și mi-a rămas moș Ilie.
Omul pe care nu venise nimeni să-l vadă.
După douăzeci de ani de muncă, mâinile mele sunt roșii și crăpate. Sunt seri în care ajung acasă și mă întreb cât timp voi mai putea face meseria asta.
Apoi îmi amintesc de dimineața aceea.
De mâna slabă a unui bătrân strânsă în mâna mea.
Și îmi amintesc de ce mă întorc.
Nu pentru plicuri.
Nu pentru mulțumiri.
Ci pentru că, uneori, tot ce mai poți face pentru un om este să rămâi lângă el.
Iar în ultimele clipe ale vieții, diferența dintre a fi singur și a nu fi singur poate fi doar o mână care refuză să-ți dea drumul.