Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sunt soțul Anei, a spus Narcis.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a reacționat.
Mama se uita când la el, când la mine, de parcă încerca să găsească o explicație care să nu fie cea evidentă.
— Soțul ei? a repetat mătușa Cornelia. Ana nici măcar nu ne-a spus că are pe cineva!
— Tocmai de aceea nu v-am spus, am răspuns.
Mama și-a revenit prima.
— Ana, ce prostie mai e și asta? Te-ai căsătorit fără să ne spui?
— Da.
— Cu Narcis Vlad?
Tonul ei se schimbase.
Cu câteva minute înainte eram fata care „nu făcea nimic util”. Acum mă privea de parcă devenisem brusc o altă persoană.
Narcis a observat și el.
— Am preferat o ceremonie restrânsă, a spus calm. Doar noi și câțiva oameni apropiați.
Mama și-a dus mâna la piept.
— Dar noi suntem familia ei!
Am privit hainele tăiate din mâna mea.
— Exact.
Un singur cuvânt.
A fost suficient.
Mama și-a ferit privirea.
Narcis a luat încet una dintre rochiile distruse. A privit tăietura făcută cu foarfeca, apoi s-a întors spre mama.
— Dumneavoastră ați făcut asta?
— Nu înțelegeți. A fost doar…
— O glumă? am întrebat.
Mama a tăcut.
Cornelia a încercat să râdă.
— Hai să nu facem o tragedie din niște haine. Narcis, dumneavoastră probabil îi puteți cumpăra o sută de rochii.
El s-a uitat la ea.
— Pot.
Apoi a pus rochia la loc în brațele mele.
— Dar asta nu vă dă dreptul să-i distrugeți nici măcar una.
Cornelia n-a mai zâmbit.
— Ana, mergem, mi-a spus Narcis.
Mama s-a apropiat repede.
— Unde?
— De aici.
— Dar mâine este nunta lui Bogdan!
Fratele meu coborâse între timp scările. Auzise suficient cât să înțeleagă ce se întâmplase.
— Stai puțin… chiar ești căsătorită cu el?
Am dat din cap.
Bogdan s-a uitat lung la Narcis.
Îl recunoscuse și el.
Narcis construise în ultimii ani un grup de firme cunoscut în domeniul imobiliar și al investițiilor. Numele lui apăruse suficient de des în presa economică încât familia mea să știe foarte bine cine era.
Dar pentru mine nu asta conta.
Îl cunoscusem înainte să aflu cât valorează companiile lui.
Ne întâlniserăm într-o cafenea, într-o dimineață în care îmi vărsase din greșeală cafeaua peste o mapă cu documente.
Își ceruse scuze de vreo zece ori.
Apoi îmi cumpărase alta.
După aceea mă invitase la cină.
Nu-i spusesem familiei.
La început pentru că voiam să văd unde duce relația.
Mai târziu, pentru că Narcis devenise singurul lucru din viața mea pe care mama și mătușa Cornelia nu-l puteau critica, compara sau transforma într-o competiție cu Bogdan.
Când m-a cerut în căsătorie, am ales o cununie discretă.
Pentru prima dată luasem o decizie importantă fără să cer aprobarea nimănui.
Iar acum înțelegeam cât de mult avusesem nevoie de asta.
— De ce ai ascuns așa ceva? m-a întrebat mama.
— Pentru că voiam măcar o parte din viața mea în care să nu-mi spuneți că nu sunt suficient de bună.
Mama a rămas nemișcată.
— Eu sunt mama ta.
— Știu.
Mi-am ridicat hainele distruse.
— Tocmai de aceea doare mai tare.
Narcis mi-a luat geanta.
— Hai.
Am ieșit împreună.
Abia în mașină am început să plâng.
Nu din cauza rochiilor.
Ci pentru că, după douăzeci și șase de ani, spusesem în sfârșit lucrurile pe care le înghițisem de atâtea ori.
Narcis nu mi-a spus să mă opresc.
Nu mi-a spus nici că „familia rămâne familie”.
A stat lângă mine.
După câteva minute, m-a întrebat:
— Vrei să mergi mâine la nuntă?
— Nu știu.
— Atunci hotărăști tu. Nu mama ta. Nu Bogdan. Nici eu.
M-am uitat la el.
Exact de aceea îl iubeam.
Nu pentru bani.
Nu pentru numele lui.
Ci pentru că nu încercase niciodată să-mi spună cine trebuie să fiu.
În după-amiaza aceea mi-am cumpărat o singură rochie.
Nu o garderobă întreagă.
O rochie verde-smarald, simplă și elegantă, pe care am ales-o eu.
În dimineața următoare, mama m-a sunat de șapte ori.
N-am răspuns.
A opta oară era Bogdan.
— Ana, te rog să vii.
— Mama ți-a spus să mă suni?
— Nu.
A tăcut puțin.
— Știu că am lăsat-o mereu să ne compare. Și știu că mie mi-a convenit să fiu cel favorizat. Dar e și nunta mea și… ești sora mea. Vreau să fii acolo.
Asta nu ștergea trecutul.
Dar era pentru prima dată când Bogdan îl recunoștea.
— O să vin.
La nuntă am intrat alături de Narcis.
Șoaptele au început aproape imediat.
Dar de data aceasta nu m-au mai interesat.
Mama ne aștepta lângă masa familiei.
Când m-a văzut, ochii i s-au oprit asupra rochiei.
Pentru o secundă m-am pregătit instinctiv pentru o observație.
Nu a venit.
— Ești frumoasă, a spus.
— Mulțumesc.
Apoi s-a uitat spre Narcis.
— Îmi pare rău pentru ieri.
El a răspuns simplu:
— Anei trebuie să-i spuneți asta.
Mama s-a întors spre mine.
— Am crezut că dacă te critic o să te ambiționez. Dar am mers prea departe.
— Nu doar ieri, mamă.
A coborât privirea.
— Știu.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu s-au reparat douăzeci și șase de ani într-o conversație de două minute.
Dar pentru prima dată mama nu încerca să-mi explice de ce eu greșisem.
Și pentru moment era suficient.
Mai târziu, Cornelia s-a apropiat de masa noastră.
Zâmbea exagerat.
— Ana, trebuia să ne spui și nouă cu cine te-ai măritat!
Am privit-o.
— De ce?
— Păi… suntem familie.
— Ieri dimineață eram femeia care nu-și găsește nici măcar un iubit.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Hai, că glumeam.
— Știu.
M-am apropiat puțin.
— Tocmai de aceea nu mai râd.
Cornelia s-a retras fără să răspundă.
Narcis mă privea amuzat.
— Ce?
— Nimic.
— Atunci de ce zâmbești?
— Pentru că n-ai avut nevoie de mine.
M-am uitat spre el.
— Ba am avut.
— Nu ca să te salvez.
Am înțeles ce voia să spună.
Și avea dreptate.
În seara aceea, Narcis nu m-a transformat într-o femeie importantă.
Eram aceeași Ana.
Aceeași femeie pe care familia o ironizase cu o zi înainte.
Diferența era că eu nu mai acceptam să mă privesc prin ochii lor.
Narcis îmi oferise ceva mult mai important decât haine scumpe sau un nume cunoscut.
Îmi arătase cum arată respectul.
Restul trebuia să învăț singură.
Iar mama a avut nevoie de timp să înțeleagă că limitele mele nu erau o pedeapsă.
Erau condiția prin care putea să rămână în viața mea.
Cât despre hainele tăiate, nu le-am aruncat imediat.
Am păstrat o vreme rochia aceea.
Nu ca să-mi amintesc ce-mi făcuse mama.
Ci ca să-mi amintesc ziua în care am încetat să mai cred că valoarea mea depinde de aprobarea ei.
Pentru că uneori oamenii încep să te respecte abia când descoperă cine stă lângă tine.
Dar adevărata schimbare începe în ziua în care înțelegi că trebuiau să te respecte și atunci când stăteai singură.