Partea 2-a, continuarea poveștii
Am rămas cu plicul în mână până când aproape toți oamenii au plecat din cimitir.
Am vrut să o opresc pe femeia aceea.
— Stați! Cine sunteți?
S-a întors spre mine.
— Irina. Sunt verișoara Corinei. Citiți ce este înăuntru. Dacă după aceea mai vreți răspunsuri, găsiți numărul meu acolo.
Și a plecat.
Abia când am ajuns acasă am avut curajul să deschid plicul.
Înăuntru erau o scrisoare, o fotografie și copia unui certificat de naștere.
Am luat fotografia.
Corina zâmbea spre aparat, iar lângă ea stătea un băiat.
Avea părul închis la culoare și o expresie care mi s-a părut straniu de familiară.
Am întors fotografia.
Pe spate era scris un singur nume:
Matei.
Am desfăcut certificatul.
La rubrica „mamă” apărea numele Corinei.
Rubrica tatălui era necompletată.
Apoi am văzut data nașterii.
Am calculat în minte.
O dată.
Apoi încă o dată.
Copilul fusese conceput în perioada în care eu și Corina eram încă împreună.
Cu mâinile tremurând, am desfăcut scrisoarea.
„Andrei,
dacă citești asta, înseamnă că n-am avut curajul să-ți spun adevărul cât încă eram lângă tine.
Știu ce ai înțeles deja.
Da.
Matei este fiul tău.”
Am lăsat foaia jos.
Pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic.
Aveam un fiu.
Un copil despre existența căruia nu știusem nimic timp de zece ani.
Am continuat să citesc.
Corina aflase că era însărcinată chiar în perioada în care relația noastră se destrămase.
Familia ei nu mă acceptase. Eu eram atunci un student care muncea seara pentru a-și plăti chiria, iar tatăl ei era convins că fiica lui își distruge viitorul alături de mine.
Speriată, însărcinată și convinsă că mă va obliga să renunț la tot pentru ea, Corina plecase.
Familia o ajutase să se mute la Cluj.
La început încercase să mă contacteze.
Apoi trecuseră lunile.
După aceea, anii.
Și cu fiecare an îi fusese tot mai greu să apară în fața mea și să-mi spună:
„Ai un fiu.”
Dar ultimele rânduri ale scrisorii au fost cele care m-au făcut să plâng.
„Nu m-am întors doar pentru că voiam să mor lângă omul pe care l-am iubit.
M-am întors pentru Matei.
Când medicii mi-au spus că nu mai există tratament, am înțeles că el va rămâne fără mamă.
Și că tu meriți să știi că ești tatăl lui.
Mi-a fost frică să-ți spun imediat.
Mi-a fost teamă că vei vedea numai cei zece ani pe care ți i-am luat și nu copilul care nu are nicio vină.
Am fost egoistă.
Am vrut câteva zile în care să mă privești așa cum mă priveai înainte să afli adevărul.
Iartă-mă dacă poți.
Matei știe cine ești.
Știe că nu l-ai abandonat.
Știe că tu nu știai că există.
Dacă poți, găsește-l.
Nu pentru mine.
Pentru el.”
Sub semnătura Corinei era numărul Irinei.
Am sunat imediat.
A răspuns după primul apel.
— Sunt Andrei.
— Știu.
Abia am reușit să rostesc întrebarea:
— Unde este fiul meu?
A urmat o scurtă tăcere.
— Cu mine. Am avut grijă de el în ultimele luni.
— Vreau să-l văd.
— Și el vrea să vă cunoască. Dar vă rog ceva, Andrei. Nu veniți furios.
Cuvintele ei m-au oprit.
Pentru că eram furios.
Pe Corina.
Pe familia ei.
Pe mine.
Pe zece ani pe care nimeni nu mi-i mai putea da înapoi.
Dar copilul acela nu avea nicio vină.
L-am întâlnit pe Matei a doua zi, într-un parc din București.
Stătea lângă Irina, cu mâinile în buzunare.
Când m-a văzut, nu a alergat spre mine.
Nici eu n-am alergat spre el.
Ne-am apropiat încet, ca doi străini care știau că ar fi trebuit să se cunoască dintotdeauna.
— Bună, Matei.
— Bună.
M-a privit atent.
Apoi mi-a pus întrebarea de care probabil se temuse cel mai mult.
— Mama mi-a spus că nu știai de mine. E adevărat?
Mi s-a strâns gâtul.
— Dacă aș fi știut că exiști, te-aș fi căutat în fiecare zi.
Și-a coborât privirea.
— Și acum?
M-am așezat lângă el pe bancă.
— Acum nu vreau să-ți promit că totul va fi perfect. Tu nu mă cunoști. Nici eu nu te cunosc.
M-a privit din nou.
— Dar dacă mă lași, vreau să începem de azi.
Pentru prima dată, Matei a zâmbit.
Și în zâmbetul acela am văzut-o pe Corina.
Lunile următoare n-au fost un basm.
Am făcut testul de paternitate. A confirmat ceea ce Corina îmi scrisese.
Am mers împreună la psiholog și am început, încet, să recuperăm nu trecutul — pentru că acela nu mai putea fi recuperat — ci prezentul.
Am aflat că Matei adoră astronomia și nu suportă fotbalul. Că își roade unghiile când este neliniștit și că poate vorbi ore întregi despre planete.
El a aflat că fac cafeaua mult prea tare și că sunt dezastru la jocurile lui pe consolă.
Nu mi-a spus „tată”.
Iar eu nu i-am cerut niciodată.
Aproape un an mai târziu, am mers împreună la mormântul Corinei.
Matei a pus florile jos și a rămas câteva clipe în tăcere.
— Mai ești supărat pe mama?
M-am gândit înainte să răspund.
— Da.
S-a uitat surprins la mine.
— Dar încă o iubești?
Am privit numele Corinei de pe cruce.
— Da.
— Poți să iubești pe cineva și să fii supărat pe el?
— Uneori asta este partea cea mai grea a iubirii.
Am pornit spre ieșirea din cimitir.
Matei mergea câțiva pași înaintea mea când, dintr-odată, s-a oprit.
S-a întors.
— Tată?
Am încremenit.
Era prima dată când îmi spunea așa.
El părea nici măcar să nu realizeze ce tocmai făcuse.
— Putem lua pizza înainte să mergem acasă?
Am zâmbit, cu ochii plini de lacrimi.
— Sigur că da.
N-am primit înapoi cei zece ani pierduți.
Nici Corina n-a mai avut șansa să stea în fața mea și să-mi spună adevărul privind-mă în ochi.
Multă vreme am crezut că ultima ei dorință fusese să-mi devină soție.
M-am înșelat.
Adevărata ei ultimă dorință fusese să nu-și lase copilul singur.
Iar în ziua în care credeam că o îngropasem pentru totdeauna, Corina îmi lăsase în palmă nu doar un secret.
Îmi lăsase drumul către fiul meu.