Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Matei simți că nu mai aude zgomotul pieței. Oamenii treceau pe lângă el, mașinile claxonau undeva în apropiere, dar pentru el totul se oprise.
— Cum ai spus că o chema pe mama ta?
Fetița îl privi atent.
— Valentina. Valentina Popescu.
Matei închise ochii pentru o clipă.
Nu mai exista nicio îndoială.
Paltonul pe care îl ținea în mâini fusese cusut de Valentina. Își amintea până și seara în care ea îi arătase materialul, cu mai bine de zece ani în urmă.
— Și… când a murit?
Zâmbetul fetei dispăru.
— Acum aproape un an. A fost bolnavă mult timp.
Matei simți că i se taie picioarele.
Zece ani o căutase. Zece ani își imaginase întâlnirea lor. Își repetase de sute de ori ce avea să-i spună dacă o va găsi.
Iar acum afla că nu mai avea cui să-i explice adevărul.
— Îmi pare rău, șopti el.
Fetița strânse hainele rămase.
— Le vând pentru că avem nevoie de bani. Tata nu mai poate munci ca înainte.
Matei ridică privirea.
— Tatăl tău?
— Sorin. Adică… nu este tatăl meu adevărat. Dar el m-a crescut. Mama s-a căsătorit cu el acum câțiva ani.
Matei ezită.
— Știi cine este tatăl tău biologic?
Fetița clătină din cap.
— Mama nu vorbea despre el.
În acel moment, Matei o privi cu adevărat.
Ochii căprui. Forma sprâncenelor. Gropița discretă care îi apărea atunci când încerca să zâmbească.
Și numele.
— Cum te cheamă?
— Maria.
Matei rămase fără glas.
Cu mulți ani în urmă, într-o seară în care el și Valentina vorbeau despre familia pe care aveau să o aibă, ea îi spusese:
— Dacă vom avea o fetiță, vreau s-o cheme Maria.
Iar el fusese de acord.
— Câți ani ai, Maria?
Răspunsul copilei îi confirmă un calcul pe care Matei nu voia încă să-l creadă.
— Aș putea să vorbesc cu Sorin?
Maria deveni imediat precaută.
— De ce?
— Pentru că am cunoscut-o pe mama ta.
Fetița îl studie câteva secunde.
— Atunci veniți cu mine.
Casa se afla la marginea unui orășel din apropiere, pe o stradă liniștită. Când Maria deschise poarta, un bărbat trecut de patruzeci de ani ieși în prag, sprijinindu-se într-un baston.
— Maria! De câte ori ți-am spus să nu pleci cu oameni pe care nu-i cunoști?
Apoi îl văzu pe Matei.
Chipul i se schimbă.
— Tu ești Matei, nu-i așa?
Matei încremeni.
— De unde știi cine sunt?
Sorin rămase câteva clipe tăcut.
— Valentina mi-a vorbit despre tine.
Au intrat în casă.
Pe un raft se afla fotografia ei.
Matei se apropie încet.
Era Valentina, puțin mai matură decât o știa el, dar cu același zâmbet.
— Am căutat-o ani întregi, spuse el. N-am înșelat-o. Prietena ei, Ramona, mi-a pus ceva în băutură în seara aceea. A recunoscut după o săptămână. Dar Valentina plecase deja. N-am mai găsit-o.
Sorin îl asculta fără să-l întrerupă.
— Știu.
Matei se întoarse brusc.
— Știai?
— Valentina a aflat adevărul mai târziu. Dar când l-a aflat… era deja însărcinată și prea rănită ca să se întoarcă. Credea că tu îți refăcuseși viața.
Matei își duse mâna la frunte.
— Însărcinată…
Privirea lui se mută spre Maria.
Sorin nu mai ocoli adevărul.
— Maria este fiica ta.
În cameră se lăsă o liniște apăsătoare.
Maria privea când la unul, când la celălalt.
— Ce înseamnă asta?
Matei nu reuși să răspundă.
Se așeză pe marginea unui scaun, cu ochii plini de lacrimi.
Într-o singură după-amiază aflase că femeia pe care o iubise murise și că avea o fiică despre existența căreia nu știuse nimic.
Sorin se apropie de Maria.
— Mama ta a vrut să-ți spună când vei fi mai mare. Eu am promis că voi avea grijă de tine indiferent de ce se întâmplă.
Matei îl privi.
Nu simțea gelozie. Nici furie.
Doar recunoștință.
Bărbatul acesta îi crescuse copilul atunci când el nici măcar nu știa că acel copil exista.
— Nu vreau să iau locul nimănui, spuse Matei. Tu ești omul care a crescut-o. Dar dacă îmi permiteți… vreau să fac parte din viața ei.
Maria avea lacrimi în ochi.
— Deci… chiar ești tatăl meu?
Matei îngenunche în fața ei.
— Dacă mama ta nu ți-a spus altceva, da. Dar înainte de orice, vom verifica și vom face lucrurile cum trebuie. Iar tu nu trebuie să hotărăști nimic astăzi.
Fetița îl privi lung.
Apoi întrebă:
— Ai iubit-o pe mama?
Matei își mușcă buza.
— În fiecare zi în care n-am știut unde este.
Câteva zile mai târziu, Sorin îl conduse la cimitir.
Matei puse florile pe mormântul Valentinei și rămase mult timp acolo.
Nu-i mai putea cere să se întoarcă.
Nu mai putea recupera cei zece ani pierduți.
Dar putea avea grijă de ceea ce ea lăsase în urmă.
În lunile următoare, lucrurile s-au schimbat încet, fără miracole peste noapte. Matei l-a ajutat pe Sorin să ajungă la medicii de care avea nevoie și i-a oferit un loc de muncă în firma lui, adaptat problemelor sale de sănătate.
Iar Maria nu a mai fost nevoită să vândă hainele mamei în piață.
Matei a păstrat paltonul.
Nu pentru valoarea lui, ci pentru că acel palton fusese firul subțire care îl condusese, după zece ani, până la propria fiică.
Într-o după-amiază, Maria l-a întrebat:
— Pot să-ți spun și ție „tata”?
Matei rămase nemișcat.
— Numai dacă tu simți asta.
Maria zâmbi.
— Atunci o să am doi tați.
Sorin, aflat lângă ei, zâmbi și el.
Matei o îmbrățișă pe Maria și înțelese că nu putea schimba trecutul.
Dar putea să nu mai piardă nicio zi din viitor.
Iar mașina de lux care se oprise întâmplător lângă o fetiță ce vindea hainele mamei sale moarte nu îi adusese Mariei un salvator.
Îi adusese înapoi o parte din familia despre care nici măcar nu știa că există.