Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Unchiul Mihai a lăsat apartamentul… Nataliei.
Tăcerea care se lăsă în bucătărie fu atât de grea, încât se auzea doar bâzâitul frigiderului.
Tatiana îl privi pe Vlad de parcă vorbise într-o limbă străină.
— Cui?
— Nataliei, repetă el. Apartamentul este al ei.
Soacra se întoarse încet spre mine.
— Tu știai?
Am pus prosopul pe masă.
— Știam că unchiul Mihai făcuse un testament. Nu știam dacă îl schimbase între timp.
— Și de ce ție?! izbucni ea. Eu eram nepoata lui! Eu am avut grijă de omul acela patru ani!
Am privit-o câteva secunde.
— Chiar vrei să vorbim despre cine a avut grijă de el?
Tatiana amuți.
Vlad își lăsă dosarul pe masă.
Adevărul era unul despre care nu vorbisem niciodată.
Cu patru ani înainte, într-o seară de iarnă, unchiul Mihai mă sunase. Căzuse în baie și nu se putea ridica.
Tatiana era plecată la o petrecere și îmi spusese la telefon:
— Du-te tu, dacă tot n-ai altceva de făcut.
M-am dus.
Din seara aceea începuse totul.
Nu pentru moștenire. Nici măcar nu mă gândisem vreodată că omul acela avea să-mi lase ceva.
Îi făceam cumpărăturile când nu putea ieși. Îl însoțeam la medic. Îi ridicam rețetele. Uneori îi găteam. Alteori stăteam pur și simplu cu el la o cafea.
Andrei îl îndrăgise și el. Îi spunea „unchiul Mișu”, iar bătrânul îl învățase să joace șah.
Tatiana apărea din când în când cu câte o sacoșă, făcea suficient zgomot cât să știe vecinii că venise și apoi pleca.
Într-o zi, Mihai mă întrebase:
— Natalia, de ce faci toate astea?
— Pentru că aveți nevoie de ajutor.
— Și dacă n-o să-ți rămână nimic?
Râsesem.
— Dar ce ar trebui să-mi rămână?
Nu mai spusese nimic.
Acum înțelegeam.
— Minți! strigă Tatiana. L-ai manipulat!
Vlad ridică vocea pentru prima dată:
— Mamă, ajunge!
Ea se întoarse uluită spre el.
— Tu o aperi?!
— Notarul mi-a citit și o scrisoare lăsată de unchiul Mihai.
Scoase o foaie din dosar.
— A scris foarte clar de ce a luat decizia.
Tatiana întinse mâna.
— Dă-mi-o!
Vlad nu i-o dădu.
— A spus că Natalia a fost omul care a venit atunci când avea nevoie de cineva. Fără să ceară nimic.
Chipul Tatianei se înroși.
— Și eu ce sunt?! O străină?
— Nu, mamă. Dar poate că exact asta e problema. Ai crezut că simplul fapt că ești rudă îți garantează totul.
Tatiana se așeză brusc pe un scaun.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea nicio replică pregătită.
Apoi mă privi.
— Deci acum pleci, nu? Ai apartamentul tău. După doisprezece ani în care ai stat aici pe gratis, în sfârșit ai obținut ce voiai.
Asta mă durea mai mult decât voiam să recunosc.
Dar de data aceasta n-am mai tăcut.
— Pe gratis?
M-am apropiat de masă.
— Doisprezece ani am cumpărat mâncare. Am plătit facturi. Am gătit. Am făcut curățenie. Am crescut un copil aici. Când ai fost operată, eu am stat lângă tine. Când Vlad a rămas fără serviciu, salariul meu a ținut casa.
Tatiana își feri privirea.
— Dar ai dreptate într-o privință. Plec.
Vlad ridică imediat capul.
— Natalia…
— Nu plec de lângă tine, i-am spus. Plecăm de aici. Noi trei.
Pentru o clipă, nu spuse nimic.
Apoi se uită spre mama lui.
Știam cât de greu îi era. Toată viața fusese băiatul care trebuia să nu-și supere mama.
Dar în seara aceea făcu ceva ce așteptasem doisprezece ani.
Se ridică și veni lângă mine.
— Da, spuse el. Plecăm.
Tatiana izbucni:
— Pentru un apartament?!
Vlad clătină din cap.
— Nu, mamă. Pentru familia mea.
Două săptămâni mai târziu, am închis pentru prima dată ușa apartamentului unchiului Mihai în urma noastră.
Nu era luxos. Avea mobilă veche, un balcon mic și o bucătărie care trebuia renovată.
Dar era liniște.
Andrei alergă direct spre camera din spate.
— Asta poate fi a mea?
Am râs.
— Dacă îți place.
— Atunci e a mea!
Vlad puse două cutii jos și mă privi.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-au trebuit doisprezece ani să înțeleg cât de mult ai dus singură.
Nu i-am răspuns imediat.
Unele răni nu dispar doar pentru că cineva spune „îmi pare rău”.
Dar uneori de acolo începe vindecarea.
Tatiana nu ne-a vorbit aproape o lună.
Apoi, într-o duminică, a sunat soneria.
Când am deschis, era în fața ușii cu o tavă de plăcintă în mâini.
Nu a spus „îmi pare rău”.
Tatiana nu era genul de femeie care putea rosti ușor asemenea cuvinte.
Doar m-a întrebat:
— Pot să intru?
M-am uitat la ea.
Cu ani în urmă, probabil m-aș fi dat imediat la o parte.
Acum am răspuns altfel.
— Poți. Dar în casa asta există o regulă.
A ridicat sprâncenele.
— Care?
— Nimeni nu mai trăiește aici „din mila” nimănui. Suntem familie sau nu suntem.
Tatiana rămase tăcută.
Apoi, încet, dădu din cap.
— Bine.
M-am dat la o parte și am lăsat-o să intre.
În sufragerie, Andrei strigă fericit când își văzu bunica, iar Vlad veni să-i ia tava din mâini.
Eu am rămas o clipă în prag.
M-am gândit la unchiul Mihai și la întrebarea pe care mi-o pusese cândva:
„Și dacă n-o să-ți rămână nimic?”
Atunci nu știusem ce să-i răspund.
Acum știam.
Nu apartamentul fusese cel mai important lucru pe care mi-l lăsase.
Ci șansa de a înțelege că, după doisprezece ani în care alții îmi spuseseră cât valorez și cât ar trebui să le fiu recunoscătoare, aveam în sfârșit dreptul să spun:
Aici este casa mea. Iar aici nimeni nu mă mai ține din milă.