Partea a 2-a – Continuarea poveștii👇
Andrei a trecut pe lângă Clara fără măcar să încetinească.
A continuat să meargă până la mine.
— Uită-te la mine, Elena.
Abia respiram.
— Ce caută aici?
— Ai încredere în mine?
M-am uitat peste umărul lui. Clara se oprise în mijlocul bisericii, în rochia ei albă, iar Violeta nu mai zâmbea la fel de sigur.
— Da.
Andrei mi-a luat mâna.
— Atunci vino.
Am intrat împreună.
Invitații șușoteau. Clara rămăsese lângă primul rând, vizibil deranjată că Andrei trecuse pe lângă ea ca și cum nici n-ar fi existat.
Când am ajuns în fața altarului, mă așteptam să înceapă ceremonia.
Andrei însă s-a întors spre invitați.
— Înainte să ne căsătorim, trebuie să aflați ceva.
Violeta s-a ridicat imediat.
— Andrei, nu cred că este momentul.
— Ba exact acum este momentul.
Atunci am văzut pentru prima dată frică pe chipul ei.
Cu câteva zile înainte, Andrei mersese la casa mamei lui pentru a discuta ultimele detalii ale nunții. Nu o anunțase.
Intrase pe ușa laterală și, înainte să ajungă în sufragerie, auzise două femei vorbind.
Violeta și Clara.
La început, crezuse că discutau doar despre mine.
Clara râdea spunând că ar fi trebuit să port un voal suficient de gros încât să-mi acopere fața. Violeta îi răspunsese că dragostea îl făcuse pe fiul ei orb.
Andrei fusese gata să intre peste ele.
Apoi Clara spusese:
— Ar fi trebuit să facem mai mult. Accidentul n-a speriat-o suficient.
Andrei încremenise.
— Vorbește mai încet, îi răspunsese Violeta.
— Nu e nimeni aici.
Și apoi venise propoziția care schimbase totul:
— Ai promis că după accident nu va mai avea curaj să se mărite cu el.
Andrei scosese telefonul și pornise înregistrarea.
Ceea ce auzise în minutele următoare îl trimisese direct la poliție.
Accidentul meu nu fusese o întâmplare.
Clara găsise, printr-un intermediar, un bărbat care trebuia să mă sperie suficient încât să renunț la nuntă.
SUV-ul negru.
Fuga de la locul accidentului.
Totul fusese pus la cale.
Nu le păsase că aș fi putut muri.
Iar acum Clara venise în alb la nunta mea pentru ultima parte a planului: să mă umilească în fața tuturor și să mă facă să fug.
Polițiștii îi ceruseră lui Andrei să nu le confrunte. Aveau înregistrarea, dar voiau și alte probe.
De aceea continuaserăm nunta.
De aceea Violeta fusese lăsată să creadă că nu știm nimic.
Și de aceea eu intrasem în biserică deși îmi tremurau genunchii.
Andrei făcu un semn discret către cabina de sunet.
Vocea Violetei răsună în biserică.
Se auzea râzând.
Apoi vocea Clarei.
Discuția despre accident.
Despre șofer.
Despre bani.
Despre rochia albă.
Despre mine.
Nimeni nu mai șoptea.
Violeta se albise la față.
— Opriți imediat porcăria asta!
Clara se repezi spre locul de unde venea sunetul.
Nu ajunse.
Doi bărbați îmbrăcați civil se ridicară dintre invitați și îi blocară drumul.
Atunci Violeta înțelese.
— Andrei… ce ai făcut?
El o privea fără să clipească.
— Eu? Nimic, mamă. Tu ai făcut.
— Este o înregistrare scoasă din context!
Unul dintre polițiști se apropie și se legitimă.
Clara începu să vorbească peste el.
— Ea a pus totul la cale! Uitați-vă la ea! Face orice ca să pară o victimă!
A arătat spre mine.
— Toată povestea asta cu fața ei…
M-am uitat la Violeta.
Știam ce așteptase.
Să mă vadă distrusă.
Să-mi fie rușine.
Să cred că cicatricile mă făcuseră mai puțin femeie și mai puțin demnă să fiu iubită.
În dimineața aceea, specialista care mă ajutase în timpul recuperării îmi aplicase peste cicatricile reale un strat de machiaj protetic care le făcea să pară mult mai pronunțate.
Violeta trebuia să creadă că planul lor reușise.
Am prins cu grijă marginea protezei de lângă tâmplă și am desprins-o.
Sub ea rămânea chipul meu adevărat.
Da, aveam cicatrici.
Nu dispăruseră.
Dar erau mai fine, vindecate și făceau parte din mine.
Clara a rămas cu gura întredeschisă.
Violeta a șoptit:
— Nu…
— Ați mizat pe faptul că o să-mi fie rușine de mine, i-am spus. Ați crezut că dacă îmi răniți fața, o să dispar singură din viața lui Andrei.
M-am apropiat puțin.
— Ați greșit.
Polițiștii le-au cerut amândurora să-i urmeze.
Atunci totul s-a rupt.
Clara a început să spună că ideea fusese a Violetei.
Violeta striga că minte.
Femeile care cu câteva minute înainte intrau în biserică convinse că mă vor umili se acuzau acum una pe cealaltă în fața tuturor.
Violeta s-a întors spre fiul ei.
— Andrei! Sunt mama ta!
El a rămas lângă mine.
— Tocmai de aceea mi-a luat atât de mult să accept cine ești.
— Am făcut-o pentru tine!
— Ai trimis un om cu mașina peste femeia pe care o iubesc.
— Nu trebuia să se întâmple așa!
— Dar s-a întâmplat.
Pentru prima dată, Violeta nu mai avea nimic de spus.
Când ușile bisericii s-au închis în urma lor, am simțit că picioarele nu mă mai țin.
Andrei m-a prins de mână.
Preotul ne privea fără să știe dacă să continue.
— Elena, mi-a șoptit Andrei, nu mai trebuie să demonstrăm nimic nimănui. Putem pleca chiar acum.
M-am uitat în jur.
La tata, care plângea.
La oamenii veniți pentru noi.
La locul gol unde stătuse Violeta.
Apoi la bărbatul care, atunci când eu nu-mi mai suportam propriul chip, îmi spusese că vede în continuare femeia cu care vrea să se căsătorească.
— Nu plec nicăieri.
Andrei a zâmbit.
— Ești sigură?
— Am venit aici să mă mărit.
Douăzeci de minute mai târziu, am spus „da”.
Nu nunta pe care o visasem.
Dar era a noastră.
Ancheta a continuat mai bine de un an. Au fost găsite transferuri de bani care făceau legătura dintre Clara și bărbatul aflat la volanul SUV-ului. Acesta a recunoscut că fusese plătit să mă sperie suficient încât să renunț la nuntă.
Violeta și Clara au fost condamnate.
Andrei a primit mai târziu scrisori de la mama lui.
Nu le-a citit.
Le-a trimis înapoi.
Eu am continuat tratamentele. Cu timpul, cicatricile s-au estompat, dar nu au dispărut complet.
La început mă deranja.
Apoi am încetat să mai aștept ziua în care oglinda avea să-mi redea femeia de dinainte.
Femeia aceea nu mai exista.
Exista cea care supraviețuise.
La un an după nuntă am plecat, în sfârșit, în luna de miere pe care o amânasem.
În prima seară, Andrei a vrut să-mi facă o fotografie.
Reflexul meu a fost să întorc partea stângă a feței.
M-am oprit.
Apoi m-am întors direct spre aparat.
— Așa?
Andrei a zâmbit.
— Exact așa.
Și pentru prima dată după accident, când am văzut fotografia, n-am căutat cicatricile.
M-am uitat la mine.
Eram fericită.
Violeta crezuse că dacă îmi distruge chipul, mă va face să dispar din viața fiului ei.
Dar cicatricile mele n-au fost sfârșitul poveștii.
Au rămas doar dovada că cineva încercase să mă frângă…
și nu reușise.