Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În seara aceea, după ce am ajuns acasă, n-am reușit să-mi scot din minte gestul Cristinei.
Marius și-a aruncat cheile pe comodă.
— Îmi pare rău pentru mama.
— Pentru care parte? Pentru că a invitat-o iar sau pentru că mi-a spus că ea a fost singura femeie care te-a meritat?
A închis ochii.
— Simona…
— Nu. De data asta nu mai vreau „Simona…”. Vreau să știu de ce Cristina continuă să vină.
— Nu știu. Mama o invită. Probabil au rămas apropiate.
Nu i-am spus despre inel.
Încă nu înțelegeam nici eu ce văzusem.
Răspunsul a venit două zile mai târziu, când m-a sunat Adriana, verișoara lui Marius.
— Putem să ne vedem? E ceva ce cred că ar trebui să știi.
Ne-am întâlnit la o cafenea.
Adriana n-a ocolit subiectul.
— Mătușa Loredana spune prin familie că mariajul vostru n-o să dureze.
Am rămas cu ceașca în aer.
— Ce?
— Spune că Marius încă o iubește pe Cristina. Că tu ești doar… o etapă.
Am simțit furia urcându-mi în piept.
Dar Adriana a continuat:
— Numai că eu nu cred povestea asta.
— De ce?
— Pentru că am vorbit cu Cristina.
Mi-am ridicat imediat privirea.
Adriana și-a scos telefonul.
— Și cred că trebuie să vezi asta.
Mi-a arătat câteva mesaje.
Primul era trimis de Cristina Loredanei cu patru luni în urmă.
„Vă rog să nu mă mai invitați la mesele unde sunt Marius și Simona. Situația a devenit nepotrivită pentru toată lumea.”
Următorul era și mai clar.
„Sunt logodită. Nu este corect nici față de logodnicul meu, nici față de Simona.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Inelul.
De aceea îl ascunsese.
— Atunci de ce venea?
Adriana mi-a arătat răspunsurile Loredanei.
Soacra mea îi scria că Marius era nefericit.
Că mariajul nostru mergea prost.
Că el nu avea curajul să recunoască faptul că făcuse o greșeală.
Și de fiecare dată găsea un motiv s-o convingă pe Cristina să mai vină „doar o dată”.
Am citit mesajele de două ori.
Trei ani o privisem pe femeia aceea ca pe o rivală.
Iar ea încercase să iasă din poveste.
Persoana care o împingea mereu înapoi era soacra mea.
— Cristina știe că văd mesajele?
— Da. Și vrea să vorbească cu tine.
Ne-am întâlnit în aceeași după-amiază.
Cristina a venit fără Loredana, fără Marius, fără întreaga familie în jurul nostru.
Și pentru prima dată am văzut inelul complet.
— Îmi pare rău, Simona, a spus imediat.
— Pentru ce?
— Pentru că am continuat să vin.
Mi-a povestit că, la început, crezuse că Loredana pur și simplu nu reușise să treacă peste despărțirea ei de Marius.
Apoi începuseră mesajele.
„Marius nu e fericit.”
„Simona nu-l înțelege.”
„Numai tu ai știut vreodată ce-i trebuie.”
Cristina încercase de mai multe ori să rupă legătura.
Dar Loredana o făcea să se simtă vinovată.
— Când m-am logodit, i-am spus clar că s-a terminat. La ultima masă am venit doar pentru că mi-a spus că este o reuniune mare și că voi fi nepoliticoasă dacă refuz din nou.
— De ce ți-ai ascuns inelul?
A zâmbit amar.
— Pentru că Loredana mi-a cerut.
Am rămas fără cuvinte.
— Mi-a spus că nu vrea să-l supere pe Marius.
Atunci am înțeles cât de departe mersese totul.
Nu încerca doar să mă umilească.
Construise o poveste falsă în jurul nostru și ne împinsese pe amândouă să jucăm în ea.
În seara aceea i-am arătat lui Marius mesajele.
A citit în tăcere.
Fața i s-a schimbat treptat.
— Mama a scris că eu sunt nefericit?
— Da.
— Că vreau să mă întorc la Cristina?
— Da.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Eu n-am spus niciodată așa ceva.
— Știu.
S-a oprit.
— Și tu ai suportat asta trei ani.
— Pentru că tu ai tăcut trei ani.
A durut.
Dar trebuia spus.
Marius s-a așezat lângă mine.
— Ai dreptate.
Pentru prima dată nu și-a apărat mama.
Nu mi-a spus că „așa este ea”.
Nu mi-a cerut să trec peste.
— Se termină aici, a spus.
Ocazia a venit chiar de la Loredana.
În weekend a organizat o cină mare de familie.
Și, bineînțeles, a invitat-o și pe Cristina.
De data aceasta am acceptat fără să protestez.
Când am ajuns, Loredana era încântată.
— Simona! Ce bine că ai venit cu o dispoziție mai bună!
Am zâmbit.
— N-aș fi ratat seara asta.
Cristina a sosit după câteva minute.
Purta inelul la vedere.
Zâmbetul Loredanei a dispărut pentru o fracțiune de secundă.
— Cristina, dragă… ce-i asta?
— Inelul meu de logodnă.
În jurul mesei s-a făcut liniște.
Loredana a încercat să râdă.
— Ei, nu trebuie să discutăm acum despre…
— Ba cred că trebuie, a spus Marius.
Mama lui s-a întors spre el.
— Ce vrei să spui?
Marius și-a pus telefonul pe masă.
— Vreau să explici familiei de ce i-ai spus Cristinei că sunt nefericit în căsnicie.
Loredana a pălit.
— Eu n-am…
— Și de ce i-ai spus că încă o iubesc.
— Marius, eu doar încercam…
— Să faci ce?
Vocea lui era calmă.
Tocmai asta o făcea mai puternică.
— Să-mi distrugi căsnicia până când puteai spune că ai avut dreptate?
Loredana s-a uitat spre mine.
— Simona te-a întors împotriva mea.
Cristina a intervenit:
— Nu Simona.
Și-a ridicat mâna cu inelul.
— Eu i-am dat mesajele.
Soacra mea a rămas fără replică.
Cristina a continuat:
— V-am rugat luni întregi să nu mă mai invitați. Sunt logodită. Marius este căsătorit. N-am vrut să fac parte din asta.
Câteva rude se uitau acum la Loredana cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată.
Nu admirație.
Nu teamă.
Dezamăgire.
— Am făcut totul pentru tine! i-a spus ea lui Marius. Eu știu ce femeie ți se potrivește!
Marius s-a ridicat.
— Nu. Tu știi ce femeie ți se potrivește ție lângă fiul tău.
Apoi m-a prins de mână.
— Eu mi-am ales deja soția.
Loredana a deschis gura, dar el nu terminase.
— Și dacă vrei să mai faci parte din viața noastră, nu o vei mai compara niciodată pe Simona cu altă femeie. Nu vei mai vorbi în numele meu. Și nu vei mai folosi oameni ca să ne controlezi.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Loredana nu avea răspuns.
Cristina și-a luat geanta.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Îmi pare rău că am lăsat să dureze atât.
— Și mie.
Ne-am privit o clipă.
Trei ani fuseserăm împinse să credem că suntem rivale.
În realitate, niciuna dintre noi nu dorise acel război.
După seara aceea, lucrurile nu s-au reparat ca prin minune.
Eu și Marius am avut multe discuții grele.
I-am spus clar că problema nu fusese doar mama lui.
Fusese și tăcerea lui.
A înțeles.
Am pus limite.
O vreme, întâlnirile cu Loredana au devenit rare.
Cristina și-a văzut de viața ei și de logodnicul ei.
Iar eu am încetat să mai concurez cu o femeie care nu fusese niciodată adversara mea.
Uneori mă gândesc la toate mesele acelea.
La privirile mele reci către Cristina.
La mâinile ei ascunse sub masă.
La satisfacția Loredanei când ne vedea una în fața celeilalte.
Și înțeleg acum ceva ce mi-a luat trei ani să văd:
Când cineva încearcă permanent să pună două femei una împotriva celeilalte, merită să te întrebi cine câștigă, de fapt, din războiul lor.
În cazul nostru, răspunsul fusese tot timpul la aceeași masă.
În seara aceea, după ce am ajuns acasă, n-am reușit să-mi scot din minte gestul Cristinei.
Marius și-a aruncat cheile pe comodă.
— Îmi pare rău pentru mama.
— Pentru care parte? Pentru că a invitat-o iar sau pentru că mi-a spus că ea a fost singura femeie care te-a meritat?
A închis ochii.
— Simona…
— Nu. De data asta nu mai vreau „Simona…”. Vreau să știu de ce Cristina continuă să vină.
— Nu știu. Mama o invită. Probabil au rămas apropiate.
Nu i-am spus despre inel.
Încă nu înțelegeam nici eu ce văzusem.
Răspunsul a venit două zile mai târziu, când m-a sunat Adriana, verișoara lui Marius.
— Putem să ne vedem? E ceva ce cred că ar trebui să știi.
Ne-am întâlnit la o cafenea.
Adriana n-a ocolit subiectul.
— Mătușa Loredana spune prin familie că mariajul vostru n-o să dureze.
Am rămas cu ceașca în aer.
— Ce?
— Spune că Marius încă o iubește pe Cristina. Că tu ești doar… o etapă.
Am simțit furia urcându-mi în piept.
Dar Adriana a continuat:
— Numai că eu nu cred povestea asta.
— De ce?
— Pentru că am vorbit cu Cristina.
Mi-am ridicat imediat privirea.
Adriana și-a scos telefonul.
— Și cred că trebuie să vezi asta.
Mi-a arătat câteva mesaje.
Primul era trimis de Cristina Loredanei cu patru luni în urmă.
„Vă rog să nu mă mai invitați la mesele unde sunt Marius și Simona. Situația a devenit nepotrivită pentru toată lumea.”
Următorul era și mai clar.
„Sunt logodită. Nu este corect nici față de logodnicul meu, nici față de Simona.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Inelul.
De aceea îl ascunsese.
— Atunci de ce venea?
Adriana mi-a arătat răspunsurile Loredanei.
Soacra mea îi scria că Marius era nefericit.
Că mariajul nostru mergea prost.
Că el nu avea curajul să recunoască faptul că făcuse o greșeală.
Și de fiecare dată găsea un motiv s-o convingă pe Cristina să mai vină „doar o dată”.
Am citit mesajele de două ori.
Trei ani o privisem pe femeia aceea ca pe o rivală.
Iar ea încercase să iasă din poveste.
Persoana care o împingea mereu înapoi era soacra mea.
— Cristina știe că văd mesajele?
— Da. Și vrea să vorbească cu tine.
Ne-am întâlnit în aceeași după-amiază.
Cristina a venit fără Loredana, fără Marius, fără întreaga familie în jurul nostru.
Și pentru prima dată am văzut inelul complet.
— Îmi pare rău, Simona, a spus imediat.
— Pentru ce?
— Pentru că am continuat să vin.
Mi-a povestit că, la început, crezuse că Loredana pur și simplu nu reușise să treacă peste despărțirea ei de Marius.
Apoi începuseră mesajele.
„Marius nu e fericit.”
„Simona nu-l înțelege.”
„Numai tu ai știut vreodată ce-i trebuie.”
Cristina încercase de mai multe ori să rupă legătura.
Dar Loredana o făcea să se simtă vinovată.
— Când m-am logodit, i-am spus clar că s-a terminat. La ultima masă am venit doar pentru că mi-a spus că este o reuniune mare și că voi fi nepoliticoasă dacă refuz din nou.
— De ce ți-ai ascuns inelul?
A zâmbit amar.
— Pentru că Loredana mi-a cerut.
Am rămas fără cuvinte.
— Mi-a spus că nu vrea să-l supere pe Marius.
Atunci am înțeles cât de departe mersese totul.
Nu încerca doar să mă umilească.
Construise o poveste falsă în jurul nostru și ne împinsese pe amândouă să jucăm în ea.
În seara aceea i-am arătat lui Marius mesajele.
A citit în tăcere.
Fața i s-a schimbat treptat.
— Mama a scris că eu sunt nefericit?
— Da.
— Că vreau să mă întorc la Cristina?
— Da.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Eu n-am spus niciodată așa ceva.
— Știu.
S-a oprit.
— Și tu ai suportat asta trei ani.
— Pentru că tu ai tăcut trei ani.
A durut.
Dar trebuia spus.
Marius s-a așezat lângă mine.
— Ai dreptate.
Pentru prima dată nu și-a apărat mama.
Nu mi-a spus că „așa este ea”.
Nu mi-a cerut să trec peste.
— Se termină aici, a spus.
Ocazia a venit chiar de la Loredana.
În weekend a organizat o cină mare de familie.
Și, bineînțeles, a invitat-o și pe Cristina.
De data aceasta am acceptat fără să protestez.
Când am ajuns, Loredana era încântată.
— Simona! Ce bine că ai venit cu o dispoziție mai bună!
Am zâmbit.
— N-aș fi ratat seara asta.
Cristina a sosit după câteva minute.
Purta inelul la vedere.
Zâmbetul Loredanei a dispărut pentru o fracțiune de secundă.
— Cristina, dragă… ce-i asta?
— Inelul meu de logodnă.
În jurul mesei s-a făcut liniște.
Loredana a încercat să râdă.
— Ei, nu trebuie să discutăm acum despre…
— Ba cred că trebuie, a spus Marius.
Mama lui s-a întors spre el.
— Ce vrei să spui?
Marius și-a pus telefonul pe masă.
— Vreau să explici familiei de ce i-ai spus Cristinei că sunt nefericit în căsnicie.
Loredana a pălit.
— Eu n-am…
— Și de ce i-ai spus că încă o iubesc.
— Marius, eu doar încercam…
— Să faci ce?
Vocea lui era calmă.
Tocmai asta o făcea mai puternică.
— Să-mi distrugi căsnicia până când puteai spune că ai avut dreptate?
Loredana s-a uitat spre mine.
— Simona te-a întors împotriva mea.
Cristina a intervenit:
— Nu Simona.
Și-a ridicat mâna cu inelul.
— Eu i-am dat mesajele.
Soacra mea a rămas fără replică.
Cristina a continuat:
— V-am rugat luni întregi să nu mă mai invitați. Sunt logodită. Marius este căsătorit. N-am vrut să fac parte din asta.
Câteva rude se uitau acum la Loredana cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată.
Nu admirație.
Nu teamă.
Dezamăgire.
— Am făcut totul pentru tine! i-a spus ea lui Marius. Eu știu ce femeie ți se potrivește!
Marius s-a ridicat.
— Nu. Tu știi ce femeie ți se potrivește ție lângă fiul tău.
Apoi m-a prins de mână.
— Eu mi-am ales deja soția.
Loredana a deschis gura, dar el nu terminase.
— Și dacă vrei să mai faci parte din viața noastră, nu o vei mai compara niciodată pe Simona cu altă femeie. Nu vei mai vorbi în numele meu. Și nu vei mai folosi oameni ca să ne controlezi.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Loredana nu avea răspuns.
Cristina și-a luat geanta.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Îmi pare rău că am lăsat să dureze atât.
— Și mie.
Ne-am privit o clipă.
Trei ani fuseserăm împinse să credem că suntem rivale.
În realitate, niciuna dintre noi nu dorise acel război.
După seara aceea, lucrurile nu s-au reparat ca prin minune.
Eu și Marius am avut multe discuții grele.
I-am spus clar că problema nu fusese doar mama lui.
Fusese și tăcerea lui.
A înțeles.
Am pus limite.
O vreme, întâlnirile cu Loredana au devenit rare.
Cristina și-a văzut de viața ei și de logodnicul ei.
Iar eu am încetat să mai concurez cu o femeie care nu fusese niciodată adversara mea.
Uneori mă gândesc la toate mesele acelea.
La privirile mele reci către Cristina.
La mâinile ei ascunse sub masă.
La satisfacția Loredanei când ne vedea una în fața celeilalte.
Și înțeleg acum ceva ce mi-a luat trei ani să văd:
Când cineva încearcă permanent să pună două femei una împotriva celeilalte, merită să te întrebi cine câștigă, de fapt, din războiul lor.
În cazul nostru, răspunsul fusese tot timpul la aceeași masă.
În seara aceea, după ce am ajuns acasă, n-am reușit să-mi scot din minte gestul Cristinei.
Marius și-a aruncat cheile pe comodă.
— Îmi pare rău pentru mama.
— Pentru care parte? Pentru că a invitat-o iar sau pentru că mi-a spus că ea a fost singura femeie care te-a meritat?
A închis ochii.
— Simona…
— Nu. De data asta nu mai vreau „Simona…”. Vreau să știu de ce Cristina continuă să vină.
— Nu știu. Mama o invită. Probabil au rămas apropiate.
Nu i-am spus despre inel.
Încă nu înțelegeam nici eu ce văzusem.
Răspunsul a venit două zile mai târziu, când m-a sunat Adriana, verișoara lui Marius.
— Putem să ne vedem? E ceva ce cred că ar trebui să știi.
Ne-am întâlnit la o cafenea.
Adriana n-a ocolit subiectul.
— Mătușa Loredana spune prin familie că mariajul vostru n-o să dureze.
Am rămas cu ceașca în aer.
— Ce?
— Spune că Marius încă o iubește pe Cristina. Că tu ești doar… o etapă.
Am simțit furia urcându-mi în piept.
Dar Adriana a continuat:
— Numai că eu nu cred povestea asta.
— De ce?
— Pentru că am vorbit cu Cristina.
Mi-am ridicat imediat privirea.
Adriana și-a scos telefonul.
— Și cred că trebuie să vezi asta.
Mi-a arătat câteva mesaje.
Primul era trimis de Cristina Loredanei cu patru luni în urmă.
„Vă rog să nu mă mai invitați la mesele unde sunt Marius și Simona. Situația a devenit nepotrivită pentru toată lumea.”
Următorul era și mai clar.
„Sunt logodită. Nu este corect nici față de logodnicul meu, nici față de Simona.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Inelul.
De aceea îl ascunsese.
— Atunci de ce venea?
Adriana mi-a arătat răspunsurile Loredanei.
Soacra mea îi scria că Marius era nefericit.
Că mariajul nostru mergea prost.
Că el nu avea curajul să recunoască faptul că făcuse o greșeală.
Și de fiecare dată găsea un motiv s-o convingă pe Cristina să mai vină „doar o dată”.
Am citit mesajele de două ori.
Trei ani o privisem pe femeia aceea ca pe o rivală.
Iar ea încercase să iasă din poveste.
Persoana care o împingea mereu înapoi era soacra mea.
— Cristina știe că văd mesajele?
— Da. Și vrea să vorbească cu tine.
Ne-am întâlnit în aceeași după-amiază.
Cristina a venit fără Loredana, fără Marius, fără întreaga familie în jurul nostru.
Și pentru prima dată am văzut inelul complet.
— Îmi pare rău, Simona, a spus imediat.
— Pentru ce?
— Pentru că am continuat să vin.
Mi-a povestit că, la început, crezuse că Loredana pur și simplu nu reușise să treacă peste despărțirea ei de Marius.
Apoi începuseră mesajele.
„Marius nu e fericit.”
„Simona nu-l înțelege.”
„Numai tu ai știut vreodată ce-i trebuie.”
Cristina încercase de mai multe ori să rupă legătura.
Dar Loredana o făcea să se simtă vinovată.
— Când m-am logodit, i-am spus clar că s-a terminat. La ultima masă am venit doar pentru că mi-a spus că este o reuniune mare și că voi fi nepoliticoasă dacă refuz din nou.
— De ce ți-ai ascuns inelul?
A zâmbit amar.
— Pentru că Loredana mi-a cerut.
Am rămas fără cuvinte.
— Mi-a spus că nu vrea să-l supere pe Marius.
Atunci am înțeles cât de departe mersese totul.
Nu încerca doar să mă umilească.
Construise o poveste falsă în jurul nostru și ne împinsese pe amândouă să jucăm în ea.
În seara aceea i-am arătat lui Marius mesajele.
A citit în tăcere.
Fața i s-a schimbat treptat.
— Mama a scris că eu sunt nefericit?
— Da.
— Că vreau să mă întorc la Cristina?
— Da.
S-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Eu n-am spus niciodată așa ceva.
— Știu.
S-a oprit.
— Și tu ai suportat asta trei ani.
— Pentru că tu ai tăcut trei ani.
A durut.
Dar trebuia spus.
Marius s-a așezat lângă mine.
— Ai dreptate.
Pentru prima dată nu și-a apărat mama.
Nu mi-a spus că „așa este ea”.
Nu mi-a cerut să trec peste.
— Se termină aici, a spus.
Ocazia a venit chiar de la Loredana.
În weekend a organizat o cină mare de familie.
Și, bineînțeles, a invitat-o și pe Cristina.
De data aceasta am acceptat fără să protestez.
Când am ajuns, Loredana era încântată.
— Simona! Ce bine că ai venit cu o dispoziție mai bună!
Am zâmbit.
— N-aș fi ratat seara asta.
Cristina a sosit după câteva minute.
Purta inelul la vedere.
Zâmbetul Loredanei a dispărut pentru o fracțiune de secundă.
— Cristina, dragă… ce-i asta?
— Inelul meu de logodnă.
În jurul mesei s-a făcut liniște.
Loredana a încercat să râdă.
— Ei, nu trebuie să discutăm acum despre…
— Ba cred că trebuie, a spus Marius.
Mama lui s-a întors spre el.
— Ce vrei să spui?
Marius și-a pus telefonul pe masă.
— Vreau să explici familiei de ce i-ai spus Cristinei că sunt nefericit în căsnicie.
Loredana a pălit.
— Eu n-am…
— Și de ce i-ai spus că încă o iubesc.
— Marius, eu doar încercam…
— Să faci ce?
Vocea lui era calmă.
Tocmai asta o făcea mai puternică.
— Să-mi distrugi căsnicia până când puteai spune că ai avut dreptate?
Loredana s-a uitat spre mine.
— Simona te-a întors împotriva mea.
Cristina a intervenit:
— Nu Simona.
Și-a ridicat mâna cu inelul.
— Eu i-am dat mesajele.
Soacra mea a rămas fără replică.
Cristina a continuat:
— V-am rugat luni întregi să nu mă mai invitați. Sunt logodită. Marius este căsătorit. N-am vrut să fac parte din asta.
Câteva rude se uitau acum la Loredana cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată.
Nu admirație.
Nu teamă.
Dezamăgire.
— Am făcut totul pentru tine! i-a spus ea lui Marius. Eu știu ce femeie ți se potrivește!
Marius s-a ridicat.
— Nu. Tu știi ce femeie ți se potrivește ție lângă fiul tău.
Apoi m-a prins de mână.
— Eu mi-am ales deja soția.
Loredana a deschis gura, dar el nu terminase.
— Și dacă vrei să mai faci parte din viața noastră, nu o vei mai compara niciodată pe Simona cu altă femeie. Nu vei mai vorbi în numele meu. Și nu vei mai folosi oameni ca să ne controlezi.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Loredana nu avea răspuns.
Cristina și-a luat geanta.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Îmi pare rău că am lăsat să dureze atât.
— Și mie.
Ne-am privit o clipă.
Trei ani fuseserăm împinse să credem că suntem rivale.
În realitate, niciuna dintre noi nu dorise acel război.
După seara aceea, lucrurile nu s-au reparat ca prin minune.
Eu și Marius am avut multe discuții grele.
I-am spus clar că problema nu fusese doar mama lui.
Fusese și tăcerea lui.
A înțeles.
Am pus limite.
O vreme, întâlnirile cu Loredana au devenit rare.
Cristina și-a văzut de viața ei și de logodnicul ei.
Iar eu am încetat să mai concurez cu o femeie care nu fusese niciodată adversara mea.
Uneori mă gândesc la toate mesele acelea.
La privirile mele reci către Cristina.
La mâinile ei ascunse sub masă.
La satisfacția Loredanei când ne vedea una în fața celeilalte.
Și înțeleg acum ceva ce mi-a luat trei ani să văd:
Când cineva încearcă permanent să pună două femei una împotriva celeilalte, merită să te întrebi cine câștigă, de fapt, din războiul lor.
În cazul nostru, răspunsul fusese tot timpul la aceeași masă.